Universitatea de stat din moldova

 
 
78 
 
CP RM. La 18 decembrie 2005, aproximativ la orele 20:00, S.M., aflându-se împreună cu Ş.L. în 
ascensorul  blocului  II  al  casei  de  locuit  situat  pe  str.Mircea  cel  Bătrân  nr.11,  mun.  Chiţinău, 
fiind  în  stare  de  ebrietate  alcoolică,  cu  scopul  de  a  o  şantaja  pe  Ş.L.,  intenţionat  a  stopat 
ascensorul  şi,  prin  constrângere  psihică,  profitând  de  starea  de  neputinţă  a  victimei, 
condiţionată de    spaţiul închis  al  ascensorului,  a ameninţat-o cu  săvârşirea violului  asupra  ei. 
După care i-a luat telefonul mobil „Nokia -1110” estimat la preţul de 1000 lei. Dar,  neavând 
posibilitatea de a-l poseda, peste un scurt timp i l-a restituit.  Iar pentru a nu-i aplica violenţa 
(sublinierea  ne  aparţine  –  n.a.)  i-a  cerut  bani  în  sumă  de  1000  lei,  pe  care  victima  urma  să-i 
transmită la scara casei, după ieşirea din ascensor [124]. Observăm că în acest caz a fost posibil 
de încadrat fapta drept şantaj doar în legătură cu faptul că acţiunea principală – cerinţa de a se 
transmite  bani  în  sumă  de  1000  lei  –  a  fost  însoţită  şi  de  ameninţarea  cu  aplicarea  violenţei 
(acţiunea adiacentă). Această încadrare se referă, însă, la ultimul episod din speţă, deoarece fapta 
în ansamblu constituie, considerăm, un concurs de infracţiuni. Aceasta deoarece, aşa cum rezultă 
din  speţă,  făptuitorul  iniţial  a  urmărit  obţinerea  imediată  a  bunurilor,  deposedând  victima  de 
telefonul  mobil,  pe  care  i  l-a  întors  neavând  posibilitatea  de  a-l  poseda,  deci  din  cauze 
independente de voinţa lui, făptuitorul nu a putut să dispună de bun, motiv pentru care acţiunile 
lui trebuie să fie încadrate, pe acest episod, drept tentativă de jaf. Următorul episod apare în speţă 
ca urmare a intenţiei supravenite a făptuitorului de a obţine anumite bunuri (1000 lei) în viitor 
(după  ieşirea  din  ascensor,  la  scara  casei),  iar  acţiunile  lui  în  acest  caz  corespund  elementelor 
constitutive ale infracţiunii de şantaj. 
În  alt  context,  trebuie  să  facem  o  distincţie  dintre  conţinutul  normativ  al  ameninţării  cu 
aplicarea violenţei şi conţinutul faptic al acesteia. Astfel, dacă conţinutul normativ al ameninţării 
în  cazul  şantajului  nu  este  concretizat  în  norma  de  incriminare,  atunci  nu  este  exclus  ca 
conţinutul  faptic  al  ameninţării  să  fie  unul  atât  neconcretizat,  cât  şi  concretizat  (ameninţare  cu 
omor,  ameninţare  cu  aplicarea  vătămării  grave  a  integrităţii  corporale  sau  a  sănătăţii).  Astfel 
privite lucrurile, în ipoteza ameninţării cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, 
în virtutea concurenţei dintre o parte şi un întreg (art.118 CP RM), se va aplica numai alin.(1) 
art.189 CP RM, nefiind necesară încadrarea suplimentară în  conformitate cu art.155 CP RM  – 
„Ameninţarea cu omor sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii”. În acelaşi 
timp, nu putem face abstracţie de la faptul că, în ipoteza ameninţării cu moartea, fapta implică o 
încadrare în conformitate cu varianta agravată prevăzută la lit.d) alin.(2) art.189 CP RM. 
Dat  fiind  faptul  că  ameninţarea  cu  aplicarea  violenţei  este  incidentă  şi  infracţiunii  de  jaf 
(alin.(2) lit.e) art.187 CP RM) şi infracţiunii de tâlhărie (alin.(1) art.188 CP RM), apare necesi-

---

 
 
79 
 
tatea delimitării unor asemenea fapte, în particular, când aceasta este însoţită de cererea de a se 
transmite bunurile. 
O primă disonanţă dintre tâlhărie sau jaf, pe de o parte, şi şantaj, pe de altă parte, reliefată 
în  literatura   de specialitate, vizează aspectul temporal  al  realizării ameninţării. Astfel,  potrivit 
autorilor  ruşi  Л.Д.  Гаухман  şi  С.В.  Mаксимов  [161,  p.121],  realizarea  ameninţării  extorcato-
rului  se  presupune  în  viitor,  şi  anume:  în  situaţia  în  care  victima  nu  va  îndeplini  cerinţele 
patrimoniale  ale  făptuitorului.  În  contrast,  în  caz  de  neexecutare  a  cerinţelor  patrimoniale  ale 
făptuitorului, înfăptuirea ameninţării cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă şi sănătate 
–  în  cazul  jafului  sau  realizarea  ameninţării  cu  aplicarea  violenţei  periculoase  pentru  viaţă  şi 
sănătate  –  în  cazul  tâlhăriei  se  preconizează  a  fi  materializată  imediat.  La  fel  susţine  şi           
Л.K. Maлахов: „Sensul ameninţării în cazul dobândirii prin şantaj a bunurilor proprietarului se 
exprimă,  în  primul  rând,  în  facilitarea  dobândirii  bunurilor,  iar,  în  al  doilea  rând,  în  faptul  că 
realizarea  ei  este  preconizată  pe  viitor  (sublinierea  ne  aparţine  –  n.a.),  ca  răzbunare  pentru 
refuzul  de  a  transmite  avantajele  cerute”  [190,  p.27].  În  alt  context,  acelaşi  autor  îşi  întăreşte 
optica  susţinută,  menţionând:  „În  cazul  ameninţării,  ca  metodă  de  dobândire  prin  şantaj    a 
avutului proprietarului, victima îşi dă seama că acţionează o oarecare condiţie de amânare, deci 
lipseşte  pericolul  realizării  imediate  a  ameninţării  (sublinierea  ne  aparţine  –  n.a.)”  [190,  p.67]. 
Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de către З.A. Незнамова [217, p.241]. Însă, pe lângă alegaţia 
orientării extorcatorului de a aplica violenţa în viitor în cazul nesatisfacerii cerinţelor cu caracter 
patrimonial, autorul susţine că realizarea imediată a ameninţării metamorfozează violenţa psihică 
în violenţă fizică, iar şantajul – în jaf sau tâlhărie. 
Reieşind din caracterul polemizat al opticii vizate, nu contestăm faptul că violenţa psihică 
poate să se metamorfozeze în violenţă fizică, dar să acceptăm că şantajul se transformă în jaf sau 
tâlhărie este de neconceput. Aceasta deoarece nu poate fi invocat un „salt” calitativ al faptelor 
prejudiciabile care nu sunt  din  aceeaşi  categorie; or,  şantajul,  spre deosebire de jaf ori  tâlhărie, 
nu constituie o sustragere. De aceea, în legătură cu criteriul de delimitare formulat, mai aproape 
de adevăr ni se pare opinia autorului rus Л.В. Сердюк [204, p.52], potrivit căruia ameninţarea în 
cazul  infracţiunii  de  şantaj,  de  regulă  (sublinierea  ne  aparţine  –  n.a.),  este  îndreptată  în  viitor, 
adică  făptuitorul  nu  intenţionează  s-o  realizeze  instantaneu.  Considerăm  că  această  din  urmă 
opinie primează datorită faptului că nu este una categorică, astfel încât, lăsând o anumită doză de 
flexibilitate, este în măsură să răspundă esenţei şi conţinutului infracţiunii de şantaj. Un punct de 
vedere  similar  îl  împărtăşeşte  autorul  Iu.Larii  [89,  p.204]:  „Chiar  şi  în  cazul  şantajului, 
ameninţarea poate fi realizată imediat, după ce a urmat refuzul victimei de a transmite bunurile 
cerute”. 

---