Universitatea de stat din moldova

 
 
82 
 
Este de consemnat şi faptul că în practica judiciară anume acest criteriu de delimitare stă la 
baza  reîncadrării  de  către  instanţa  de  judecată  a  faptelor  de  şantaj  în  jaf  săvârşit  cu  aplicarea 
violenţei  nepericuloase  pentru  viaţa  sau  sănătatea  persoanei  sau  cu  ameninţarea  aplicării  unei 
asemenea  violenţe.  În  acest  sens,  aducem  următoarele  exemple  din  practica  judiciară,  când 
instanţa de fond a constatat întemeiat prezenţa elementelor constitutive ale jafului, nu  însă cele 
ale şantajului, aşa cum s-a susţinut, neîntemeiat, în învinuire: G.D. a fost recunoscut vinovat în 
comiterea infracţiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM. La data de 7 septembrie 2009, 
aproximativ la orele 18:30, G.D. i-a întâlnit, pe stadionul Şcolii Profesionale din or.Râşcani, pe 
elevii de la anul I ai şcolii respective N.O., H.M., R.C. şi V.C. Ameninţându-i cu aplicarea unei 
eventuale violenţe fizice, a cerut, ilegal, şi a primit  personal, sincronizat (sublinierea ne aparţine 
– n.a.) de la N.O. bani în sumă de 5 lei, de la H.M. bani în sumă de 5 lei, de la R.C. bani în sumă 
de 20 lei şi de la V.C. bani în sumă de 5 lei [129]; • O.I. a fost recunoscut vinovat, printre altele,  
în comiterea infracţiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM. La începutul lunii septembrie 
2008, O.I. s-a întâlnit în piaţa „Negustorii” din mun. Chişinău cu minorul R.D. şi, ameninţân-
du-l  cu  aplicarea  violenţei  fizice,  i-a  cerut  acestuia  să-i  transmită  bani  în  sumă  de  20  lei. 
Ultimul, percepând ameninţările ca fiind reale şi dorind evitarea lor, i-a transmis lui O.I. cei 20 
de lei [121]. 
Deci,  drept  criteriu  principal  de  delimitare  a  componenţelor  vizate  poate  să  evolueze 
aspectul  temporal  al  orientării  făptuitorului  de  dobândire  a  bunurilor,  nicidecum  însă  aspectul 
temporal al realizării ameninţării, ultimul având doar caracter facultativ în procesul de disociere 
a infracţiunilor de jaf sau tâlhărie de infracţiunea de şantaj.  
Pe  lângă  această  deosebire,  în  literatura  de  specialitate  a  fost  susţinută  opinia,  potrivit 
căreia  şi  scopul  realizării  ameninţării  reprezintă  linia  de  demarcare  dintre  şantaj  şi  jaf  sau 
tâlhărie.  In  concreto,  autorul  rus  Л.В.  Сердюк  [204,  p.52]  susţine  că  în  cazul  şantajului 
făptuitorul realizează ameninţarea în scop de răzbunare, fiindcă nu a fost îndeplinită cererea lui, 
dar  nu  în  scopul  obţinerii  violente  a  patrimoniului.  O  asemenea  abordare  ni  se  pare  absolut 
nefondată, motiv pentru care vom aduce următorul argument în vederea exprimării dezacordului: 
nu în toate cazurile făptuitorul trece la materializarea ameninţării din motive de răzbunare, şi nu 
în scop de răzbunare, aşa cum invocă autorul. O dovadă în acest sens este  şi speţa de care am 
uzat supra, ce se conţine în Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 10.02.2010, în Dosarul nr.1re-
381/2010  [47]:  făptuitorul  a  ameninţat  iniţial  victima  cu  violenţa,  precum  şi,  imediat  după 
aceasta, a aplicat faţă de ea violenţa. Deoarece pe fundalul desfăşurării mecanismului infracţional 
nu  apare  un  refuz  de  realizare  a  cererii  parvenit  din  partea  victimei  între  momentul  iniţial  de 
ameninţare  şi  până  la  realizarea  de  facto  a  acestei  ameninţări,  răzbunarea,  ca  atare,  nu  poate  fi 

---

 
 
83 
 
pusă la baza aspectului  motivaţional de comporament al  făptuitorului.  Incontestabil, în  această 
ipoteză  elementul  catalizator  al  materializării  ameninţării  îl  constituie  imboldul  de  influenţare 
asupra victimei în vederea asigurării realizării cererii patrimoniale. 
Reieşind  din  cele  etalate  mai  sus,  considerăm  că  o  deosebire  principială  ce  rezultă  din 
sediul  materiei  rezidă  în  faptul  că  ameninţarea  cu  violenţa  în  cadrul  jafului  şi  al  tâlhăriei 
reprezintă  un  mijloc  de  dobândire  ilicită  a  bunurilor  ce  se  află  în  posesia  victimei,  pe  când  în 
cadrul şantajului ameninţarea cu violenţa constituie tocmai mijlocul de constrângere a victimei la 
transmiterea  aparent  benevolă  a  averii  râvnite  de  făptuitor.  Veridicitatea  acestei  disocieri  se 
desprinde chiar din interpretarea sistemică a faptei de sustragere, care presupune o deposedare şi 
o imposedare, şi a faptei de şantaj, a cărei esenţă este determinată de sintagma normativă „cere-
rea de a transmite bunurile”. De altfel, conţinutul acestei supoziţii este confirmată şi de V.Cuşnir, 
care susţine următoarele: „Spre deosebire de jaf sau tâlhărie, însuşi făptuitorul nu ia bunurile din 
posesia  proprietarului,  ci  pe  o  cale  ilegală,  folosind  diferite  metode  de  influenţă  asupra 
conştiinţei  şi  voinţei  acestuia,  cere  ca  el  să  transmită  bunurile  în  folosul  făptuitorului  sau  în 
folosul  altor  persoane”  [3,  p.394].  O  opinie  asemănătoare  este  împărtăşită  şi  de  autorul  român 
Tr.Pop: „Deşi şantajul se comite, ca şi tâlhăria, cu violenţă sau ameninţare, persoana şantajată nu 
rămâne pasivă, ca victima tâlhăriei, ci este activă, predând, remiţând bunul cerut către făptuitor, 
sub imperiul constrângerii” [114, p.454]. 
După  această  disociere  absolut  necesară,  nu  putem  să  nu  reflectăm  opinia  pe  care  o 
îmbrăţişăm  în  totalitate  vis-à-vis  de  acest  subiect.  Aceasta  aparţine  autorului  E.Visterniceanu 
[138, p.219], potrivit căreia soluţionarea problemei de delimitare a acestor infracţiuni depinde de 
gradul de îmbinare a trei momente: a momentului transmiterii bunurilor; a momentului amenin-
ţării cu violenţa; a momentului aplicării violenţei. 
Cea de-a doua modalitate normativă a acţiunii adiacente în cadrul faptei prejudiciabile de 
şantaj  este  ameninţarea cu  răspândirea  unor  ştiri  defăimătoare  despre  persoană,  rudele  sau 
apropiaţii acesteia.  Până a trece însă la relevarea semnificaţiei şi a conţinutului exact al acestei 
modalităţi, ţinem să menţionăm că în literatura de specialitate rusă unii autori relevă că cerinţa 
patrimonială însoţită cu ameninţarea de a divulga informaţii ce defăimează victima sau apropiaţii 
ei, precum şi alte informaţii cu caracter personal, care pot cauza daune drepturilor sau intereselor 
legale  ale  victimei  sau  apropiaţilor  ei,  ca  una  dintre  formele  de  exprimare  a  laturii  obiective  a 
extorcării  (art.163  CP  FR),  are    semnificaţia  de  şantaj  [140,  p.54].    La  formarea  în  conştiinţa 
juridică a ideii precum că ameninţarea cu divulgarea unor informaţii false sau veridice, în scopul 
de  a  obţine  pentru  sine  sau  pentru  o  altă  persoană  un  folos  patrimonial,  reprezintă  o  faptă  de 
şantaj  a  contribuit,  aşa  cum  am  constatat  în  Capitolul  I  al  tezei,    prevederea  de  la  art.615  din 

---