Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
362 ANTAL GYÖNGYVÉR 191. Ibidem, p. 152: “Şi nici nu este îngăduit să-i blestemaţi pe cei pe care vă persecută, ci, urmând atât învăţăturile cât şi faptele lui Isus Christos, să vă rugaţi neîncetat, împreună cu mine, pentru vrăjmaşii voştri, ca să se întoarcă la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la viaţa cea dreaptă.” 192. Ibidem, p. 181-182: “Cu toate că ai înfrânt multe oraşe, popoare şi regate [şi] ai închinat triumfuri strălucite faptelor săvârşite de tine, deşi faima virtuţii şi vitejiei tale a pătruns deja mai toate colţurile lumii, totuşi, de cântăreşti mai bine lucrurile în sufletul [tău], acestea toate nu pot să-ţi ofere o mai mare glorie în faţa întregii pos- terităţi, decât este pe cale să-ţi dăruiască această zi de azi. Poporul roman, stăpân al lumii întregi, de la care, înainte, multe noroade şi regi cereau drepturi şi legi, acum, impresionat de puterea ta, vine smerit la tine, să-ţi ceară pace şi să se supună de bună voie tuturor condiţiilor de pace pe care le voieşti […]. Nu este nevoie să-ţi revendici prin arme oraşul Roma, nici pe acelea care i se subordonează. Roma îţi aparţine din propria-i vrere. […] Haide, preaputernice rege, care te-ai obişnuit până astăzi să-i biru- ieşti pe alţii, învinge-te acum pe tine [însuţi] […]. Prin nimic altceva nu poţi ajunge mai aproape de nemurire şi nu poţi fi mai asemănător lui Dumnezeu, decât ca prin cruţarea celor smeriţi şi prin împărtăşirea din blândeţea [ta] a celor rugători.”
aceea, [însă], a deprins-o, desigur, prin învăţătura voastră.” 194. Ibididem: “În sfârşit, luaţi aminte la soldaţii pe care îi conduce: gali, evident, nu atât de buni la [mânuirea] armelor, cât la odihnă, – cei drept – bine legaţi trupeşte, dar gingaşi la eforturi, având obiceiul să obosească îndată după prima ciocnire armată.”
căror sprijin aţi ajuns nevătămaţi în acest loc, apoi pe mine, atât comandantul cât şi tovarăşul vostru de luptă. Zeii vor ocroti destinul vostru, [vă] vor spori puterile, gloria şi stăpânirea iar eu nu vă voi părăsi nicăieri, voi întâmpina cu sufletul neînfricat, împreună cu voi, toate primejdiile – dacă soarta – astfel va voi; voi fi împreună cu voi, fie la victorie, fie la moarte. Fiţi, deci, cu ochii pe mine: voi face să puteţi vedea că îmi încălzesc sabia în sângele vrăjmaş înainte ca arma voastră să fie stropită de sânge. Iar voi să urmaţi faptele mele şi, până mă veţi vedea purtându-mă bărbăteşte, nu-l slăbiţi pe inamic din înverşunarea voastră zeloasă şi neabătură, zdrobiţi-l, nimiciţi-l!”
puţin. Când se ajunge la o zvârlitură de suliţă, hunii îşi aruncă lăncile – la care sunt foarte pricepuţi – de la distanţă asupra duşmanilor: rănesc în tot locul cai şi oameni. Dimpotrivă, inamicii se apropie, pentru ca, evitând rănile [provocate] de aruncătorii de suliţe şi de arcaşi, să poarte bătălia de aproape, cu sabia în mână, încrezându-se cel mai mult în aceasta. În aripa dreaptă, Valamirus îl presează mai înverşunat cu ostrogoţii pe Aëtius şi oştirea romană. Nici asaltul lui Ardaricus, regele gepizilor, asupra lui Theodoricus şi a vizigoţilor nu este mai prejos. După ce toţi bărbaţii, de ambele părţi, apărându-şi cu străşnicie cinstea, soarta, viaţa şi integritatea, s-au învălmăşit în omor şi sânge, aşa măcel pricinuiesc şi suferă şi unii şi alţii, atât de sălbatic şi de crunt, încât cu greu dăinuie în amintirea omenirii vreunul mai necruţător vreodată. Câmpul
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 363
într-atât se acoperă de morţi, încât, în cele din urmă, a fost de luptat deasupra leşurilor celor ucişi. Atât amar de sânge, al oamenilor şi al cailor, a fost vărsat, încât istoricii au relatat că pârâul care curgea în mijlocul câmpiei, umflat deodată de sânge, a luat cu sine, asemeni unui torent, trupurile morţilor.”
romanii. Sunt care au scris că ai lui Aëtius, aflând de moartea lui Theodoricus, au luat-o cei dintâi la fugă. Câţiva, dimpotrivă, că s-a luptat îndelung între cele două tabere, cu şanse egale, şi că, în cele din urmă, Attila, înfrânt în luptă, s-a retras în fortul carelor cu coase.”
peşti şi mai frumoasă decât toate celelalte femei.” 199. OA/178: “Căci, în timp ce oştenii ezitau să se apropie mai mult de ziduri, datorită puterii asediaţilor şi adâncimii apei, aruncându-se el însuşi prin goană nestăvilită în şanţul cu care era înconjurat oraşul, a ieşit la zid prin apa adâncă ajungându-i până la piept. Militarii, venindu-şi în fire datorită acestui gest al său, ruşinea dându-le ghes, se zbat pe întrecute să treacă zidul, câţiva din ei înecându-se în apa cea adâncă.” 200. Ibidem, p. 123: “Cu toate că sufletul lui Attila se zbătea în fel şi chip între speranţă şi teamă, tot frământând în sinea lui puţinătatea alor săi faţă de mulţimea duşmanilor […], totuşi, se mângâia cu pieirea comandantului vrăjmaşilor […] şi inima i se consola cu o oarecare speranţă […].” 201. Ibidem, p. 125-126: “Nu mă îndoiesc de vitejia voastră în purtatul luptei, destoinici oşteni şi preadevotaţi aliaţi, [nici] de statornicia sufletului vostru sau de incredibila voastră rezistenţă în toate încercările. Căci abia dacă se cuvine să nu dau crezare celor ce am văzut cu ochii mei în numeroase situaţii de cumpănă şi primejdie […]”. Dar, cu toate că aţi făcut-o prin însăşi virtutea voastră, totuşi, chiar şi prezenţa mea şi faptul că v-am fost părtaş în toate greutăţile pe care a trebuit să le-nduraţi v-au adăugat un imbold de a da dovadă de vitejie […]. Din cauza acestor lucruri, nu cred că este necesar, şi nici timpul nu îngăduie, să vă îndemn pe îndelete la cele la care trebuie să vă determine, chiar prin firea lucrurilor, nevoia însăşi – bici neîndurător pentru muritori.” 202. Ibidem, p. 167: “Cu toate că războiul catalaunic (ca să nu trec sub tăcere nici înfrângerea noastră, câtă vreme aduc vorba de eşecurile altora) a pricinuit cândva ceva pierderi aliaţilor şi confraţilor noştri de arme, datorită meritelor lui Aëtius, totuşi, dacă veţi compara numărul morţilor duşmanilor cu cei căzuţi dintre ai noştri, vi se vor părea o glumă şi un joc cele ce am suferit, faţă de aceia. Şi nici chiar pierderea acestei bătălii din trecut, dacă aţi îndura-o, nu trebuie să o pun pe seama nevolniciei şi laşităţii voastre […]. De fapt, orice rău ne-a fost scris, acela s-a întâmplat prin voia schimbătoare a lui Marte şi a sorţii […]”. 203. Ibidem, p. 146: “A fost adusă la el de soldaţi, de pe malul râului în care, moartă de frică, voia să se arunce, o oarecare femeie; aceasta, având o micuţă copilă Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|