Universitatea de stat din moldova

 
 
60 
 
urmează a fi calificată conform art.247 CP RM – „Constrângerea de a încheia o tranzacţie sau de 
a  refuza  încheierea  ei”  [104,  p.478;  71,  pct.25].  În  cazul  constrângerii  la  încheierea  căsătoriei, 
considerăm că răspunderea penală poate surveni doar în contextul în care victima este ameninţată 
cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.155 CP RM). 
O  altă  caracteristică  de  esenţă  a  cererii  este  netemeinicia  şi  ilegalitatea  acesteia.  Astfel, 
cerinţele patrimoniale legale nu pot constitui fapta de şantaj, chiar dacă acestea sunt expuse sub 
ameninţare sau sunt însoţite de violenţă nepericuloasă / periculoasă pentru viaţă sau sănătate ori 
sunt  însoţite  de  nimicirea  bunurilor.  Ilegalitatea  cerinţelor  presupune  că  făptuitorul  nu  are  un 
drept  (nici  existent,  nici  presupus)  asupra  pretenţiilor  patrimoniale  înaintate  victimei.  Tocmai 
caracterul  de  ilegalitate  al  cerinţelor  patrimoniale  ale  şantajului  reclamă  necesitatea  delimitării 
şantajului  de  samavolnicie  (art.352  CP  RM).  De  aceea,  în  spaţiul  respectiv  de  analiză  vom 
puncta asupra disocierii  celor două componenţe de infracţiune sub aspectul semnelor obiective, 
iar cu ocazia cercetării elementelor constitutive subiective ale infracţiunii de şantaj, vom releva şi 
criteriile de delimitare sub aspectul semnelor subiective.  
Cu  referire  la  acest  subiect,  Plenul  Curţii  Supreme  de  Justiţie  a  Republicii  Moldova 
explică,  cât  se  poate  de  potrivit,  în  pct.24  al  Hotărârii  nr.16/2005,  că  prin  „drept  legitim”  se 
înţelege  un  astfel  de  drept,  pe  care  persoana  îl  are  în  virtutea  unui  temei  legal,  iar  prin  „drept 
presupus”  se  înţelege  un  astfel  de  drept,  care  în  realitate  nu  aparţine  persoanei,  deşi  aceasta 
consideră eronat că este învestită cu acest drept. Aşadar, dacă cerinţele făptuitorului sunt bazate 
ori sunt presupuse că sunt bazate pe lege sau pe un alt act normativ, dreptul odată  contestat, dar 
valorificat cu încălcarea procedurii (ordinii) stabilite, acţiunile făptuitorului trebuie încadrate ca 
samavolnicie. În vederea facilitării calificării faptei, s-a şi propus completarea dispoziţiei art.189 
CP  RM  cu  termenul  „cererea  ilegală”  [5,  p.55].  Însă,  avându-se  în  vedere  că  nu  orice  cerere 
ilegală este şi neîntemeiată, propunem, cu titlu de lege ferenda, completarea alin.(1) art.189 CP 
RM, astfel încât după cuvântul „cererea” să urmeze cuvintele „ilegală şi neîntemeiată”. 
În pct.24 al aceluiaşi act interpretativ judiciar se punctează asupra unei alte delimitări: „În 
cazul  samavolniciei  acţiunile  de  ameninţare,  violenţă,  nimicire  a  bunurilor  etc.  reprezintă  un 
mijloc de realizare a dreptului legitim sau presupus al făptuitorului, iar în cazul şantajului astfel 
de acţiuni ca ameninţarea, violenţa, distrugerea sau deteriorarea bunurilor etc. constituie mijlocul 
de  întărire  a  cererii  ilegale  a  făptuitorului”.  Considerăm  că,  în  ipoteza  şantajului,  ameninţarea, 
aplicarea  violenţei,  distrugerea  sau  deteriorarea  bunurilor  constituie  mijloc  de  constrângere  (de 
influenţare) a victimei de a îndeplini aparent benevol cerinţele patrimoniale ale făptuitorului, nu 
însă mijloc de întărire  a cererii ilegale  a făptuitorului; or, din  sensul ultimei rezultă că  cererea 
este  serioasă,  caracter  care  este  specific  şi  infracţiunii  de  samavolnicie.  Cu  referire  la  această 

---

 
 
61 
 
linie  de  demarcare  dintre  cele  două  infracţiuni,  trebuie  să  recunoaştem  că  acţiunile-mijloc,  ca 
parte integrantă  a laturii  obiective, sunt cu mult  mai restrânse în  cazul  infracţiunii prevăzute la 
art.352 CP RM în comparaţie cu şantajul. Aceasta deoarece prin exercitarea acţiunii-mijloc, care 
ia  forma  ameninţării,  nu  întâlnim  în  cazul  samavolniciei  aşa  manifestări  asupra  psihicului 
persoanei,  ca:  ameninţarea  cu  răspândirea  unor  ştiri  defăimătoare  sau  ameninţarea  cu  răpirea 
persoanei.  În  acest  context,  delimitând  şantajul  de  samavolnicie,  S.Cernomoreţ  susţine,  corect, 
că, în ipoteza samavolniciei, ameninţarea victimei sau a rudelor ei poate fi doar cu moartea sau 
cu cauzarea unor daune sănătăţii [21, p.135]. Sunt binevenite aceste linii de demarcare, dar nu şi 
complete.  Aceasta  deoarece  mai  există  cel  puţin  două  criterii  de  delimitare  ce  ţin  de  semnele 
obiective.  Bunăoară,  componenţa  infracţiunii  de  şantaj  este  formală,  iar  samavolnicia  este  o 
componenţă de infracţiune materială.  
Infracţiunea  de  şantaj  se  delimitează  de  samavolnicie  şi  după  obiectul  juridic  principal, 
astfel  că  în  cazul  art.189  CP  RM  acesta  este  constituit  din  relaţiile  sociale  cu  privire  la 
patrimoniu  având  în  conţinutul  lor  un  drept  real  sau  un  drept  de  creanţă,  iar  în  cazul 
samavolniciei  obiectul  juridic  principal  este  configurat  de  relaţiile  sociale  ce  ţin  de  activitatea 
normală  a  organelor  puterii  de  stat  şi  de  ordinea  stabilită  de  lege  şi  alte  acte  normative  de 
exercitare,  de  către  cetăţeni,  a  drepturilor  şi  obligaţiunilor  lor.  De  remarcat  că  obiectul  juridic 
secundar  al  samavolniciei  apare  doar  pe  fundalul  semnelor  calificative  prevăzute  la  alin.(2) 
art.352 CP RM, precum şi la lit.b), e) alin.(3) art.352 CP RM; or, caracterul dualist al obiectului 
juridic special nu se atestă în cazul variantei-tip a infracţiunii de samavolnicie. 
Din considerentele de mai sus, nu putem fi de acord cu opinia unor autori [164, p.13] care 
susţin  existenţa  unei  lacune  în  lege  în  ceea  ce  priveşte  aprecierea  juridico-penală  a  acţiunilor 
extorcatorilor  profesionişti,  care  acordă  servicii  de  revendicare  a  datoriilor  debitorilor. 
Considerăm că ipoteza dată trebuie să fie soluţionată după cum urmează: creditorul care uzează 
de  serviciile  extorcatorilor  profesionişti  pentru  revendicarea  datoriei,  cu  încălcarea  ordinii 
prestabilite de lege sau de un alt act normativ, urmează a fi recunoscut în calitate de instigator 
sau,  după  caz,  organizator  la  infracţiunea  de  samalovnicie,  pe  când  extorcatorii  profesionişti  – 
autori  ai  samavolniciei,  în  virtutea  retrocedării  de  către  persoana  care  are  un  drept  legitim  sau 
presupus, în mod arbitrar, a „împuternicirilor” unui terţ de a-i valorifica interesele, cu încălcarea 
ordinii  stabilite  de  lege.  Ţinem  să  menţionăm  că  aceste  soluţii  sunt  valabile  cu  luarea  în 
consideraţie  a  condiţiilor  cu  privire  la  autor  şi  la  instigare.  În  acest  context,  prezintă  interes 
următorul  exemplu  din  practica  judiciară:  aflându-se  la  începutul  lunii  mai  1997    în  mun. 
Chişinău,  D.A.  s-a  întâlnit  cu  G.V.,  căreia  i-a  propus  serviciile  sale  privind  soluţionarea 
întrebării  de  restituire  a  mijloacelor  băneşti  în  sumă  de  26  000  dolari  SUA,  împrumutaţi  de 

---