Ion pachia tatomirescu I dum

os din cele „}apte mii“: «{apte mii de oase, / salt@ fioroase, // jos, ^n c$mp frumos !» – TZor, 47). %ntr-un catren, rimele pot fi: 1) împerecheate (a–a–b–b: «Sara pe deal buciumul sun@ cu jale, / Turmele-l urc, stele le scap@r@-n cale, / Apele pl$ng, clar izvor$nd ^n f$nt$ne; / Sub un salc$m, drag@, m-a}tep]i drag@ tu pe mine» – Sara pe deal de M. Eminescu); 2) încruci}ate (a–b–a–b: «Din s$nul vecinicului ieri / Tr@ie}te azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n *ceri / S-aprinde iar@}i soare...» – Luceaf@rul de M. Eminescu; *ar fi bine ca editorii s@ respecte rima eminescian@ din strofa a 79-a, ieri–ceri < ceriu/l/ + induc]ia semantic@ de indicativ prezent: tu, Hyperion, ceri, nu cer; aducem drept argument strofa 86: «%n locul lui menit din ceri / Hyperion se-ntoars@ / {i, ca }i-n ziua cea de ieri, / Lumina }i-o revars@.»); 3) îmbr@]i}ate (a–b–b–a: «Stelele-n cer / Deasupra m@rilor / Ard dep@rt@rilor / p$n@ ce pier.» – Stelele-n cer de M. Eminescu). Exist@ o bog@]ie de clasific@ri de rime, ^n func]ie de opulen]a criteriilor. La „rimele lexicale“ coincide tema cuvintelor (plai / rai, rece / trece etc.); la „rimele gramaticale“, desinen]ele coincid (h@ulind / chiuind, sor]ii / mor]ii etc.); la „rimele lexico-gramaticale“, exist@ identitate a sunetelor din r@d@cini }i din desinen]e (zilei / milei, spumii / lumii etc.); la „rimele s@race“ (criteriul de clasificare se schimb@ de la cel morfologic – supra –, la cel ce prive}te gradul de armonie, sau „ad$ncimea armoniei“), coincid sunetele de dup@ ultima vocal@ accentuat@ (inclusiv) din cuvinte (mie – }tie etc.); la „rimele bogate“, coincid „}i consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate“ (cutremuri – vremuri etc.); ^ntre rimele „s@race“ }i „bogate“ s-au mai descoperit: „rime suficiente“, din numai „dou@ sunete“; „rime bune“, din numai „trei sunete“; dincolo de rimele „bogate“ se afl@ rima leonin@ (dubl@ sau superflu@), unde coincid }i silabele de dinaintea ultimei vocale accentuate („lucitoare – orbitoare“ etc.); s-a avut ^n vedere nu numai „ad$ncimea armoniei“, ci }i „precizia armoniei“, descoperindu-se „rime propriu-zise“ }i „rime asonante“ (v. supra – asonan]@); dup@ accent, sunt clasificate ^n rime simple (masculine, c@ci rimeaz@ „cuvinte cu un singur accent principal, pe ultima silab@ – „dus / apus“, „p@m$nt / s$nt“ etc.; masculinele sunt, „dup@ gen“, iambice }i monosilabice; rimele simple feminine sunt distinse prin faptul c@ se compun din cuvinte cu accentul pe penultima silab@: „icoán@ – coroán@“, „viseaz@ – cuteaz@“ etc.; dup@ cum se vede, femininele sunt trohaice }i bisilabice) }i ^n rime complexe (prin care «se ^mperecheaz@ cuvinte care, pe l$ng@ accentul principal, au }i accente secundare, potrivirea ^ncep$nd cu silaba antepenultim@»; acestea sunt: „rime dactilice“ – catárgéle / lárgéle; „rime hiperdactilice / peonice“, ^n care «accentul cade pe a patra silab@: ex.: málurile / válurile» – DTL, 376); dup@ clasificarea semantic@, se disting: (1) rima intern@ – sau interioar@, ori funambulesc@ / extravagant@ («cuv$ntul de la cezur@ rimeaz@ cu cel de la finele versului: „Uite fragi, ]ie dragi“; e frecvent@ ^n distihul elegiac» – ibid.); (2) rima identic@, sau redublat@, ori obsesiv@ (ob]inut@ prin repetarea „obsesiv@“ a unor vocabule / sintagme de efect, ^n finalul fiec@rui vers, ori dup@ dou@-trei stihuri: «Pe nor, ades, la tine vin, lin-lin, lin-lin, / din nor, pe-o raz@ ies, lin-lin, lin-lin, / }i-]i m$ng$i pleoapele-n fotoni, lin-lin, lin-lin, / }i umerii ]i-i str$ng, lin-lin, lin-lin, / }i-mpurpurat mi te s@rut, }i lung, lin-lin, lin-lin...» – I. P. T.); (3) rima echivoc@ (unde «cuvintele omofone difer@ prin sens: leag@n / leag@-n» – DTL, 376); (4) rim@ rar@ («o surprinz@toare ^mperechere de acorduri sonore }i semantice: ger / Homer, adaos / Menelaos, Maur / aur» – ibid); (5) rim@ compus@ (unde rimeaz@, de exemplu: substantiv propriu / onomastic }i verb + pronume – Correggio / în]elege-o; substantiv propriu / hidronim }i form@ verbal@ invers@ reflexiv@ + pronume ^n dativ etic: Tisa / pl$nsu-mi-s-a; substantiv + numeral distributiv }i pronume + verb: lumin@-n-doi / m@-ndoi; adverb + verb auxiliar }i substantiv: c$nd 'oi / ploi; form@ verbal@ invers@ }i adverb: pare-mi-se }i remise etc.; exemple: «Ca pe-o marmur@ de Paros sau o p$nz@ de Corregio, / C$nd ea-i rece }i cochet@ ? – E}ti ridicul, ^n]elege-o...» – Scrisoarea IV de M. Eminescu; «De la Nistru p$n' la Tisa* / Tot Rom$nul pl$nsu-mi-s-a / C@ nu mai poate str@bate / De-at$ta str@in@tate. Din Hotin }i p$n' la Mare, / Vin Muscalii de-a c@lare, / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o a]in; / Din Boian...» – Doina de Mihai Eminescu; *reproducem aici – dup@ o „edi]ie-Maiorescu“ – partea cenzurat@ de Felicia Giurgiu, ^n edi]ia pe care a ^ngrijit-o }i publicat-o ^n 1996, la Editura Helicon – consilier: Ioan Iancu –, din Timi}oara – cf. EPo, II, 170; «A} vrea s@ fiu bl$nda-lumin@-n-doi, / pe m@gura de mere de-aur s@ m@-ndoi, / s@ nu m@ pl$ng@ m@rg@rin]ii nici c$nd 'oi / m$n@stirì ciupercile prin calde ploi...!» – TUph, 14; «C@ marginile toate, pare-mi-se, / prind cump@na de g$nd, ^n fluturare, / peste abisul ce, ^n murmur, are / comete buc@laie, fulguind remise, / la t@lm@ciri de r@ni, pe-mpurpurate-abscise...!» – TUph, 19); (6) rim@ aproximativ@ («^n care omofonia silabelor accentuate nu este complet@, deoarece ^n finalul cuvintelor consoanele dure alterneaz@ cu cele palatalizate: necaz / azi» – DTL, 376); mai exist@: monorim@ («rima repetat@ la un grup de versuri succesive» – ibid.), rim@ mixt@ / variat@ (^mbin$nd versuri rimate f@r@ respectarea vreunei scheme), rima total@ (unde „semnificat-semnificantul-de-baz@“ este con]inut de urm@torul / urm@torii semnifican]i: araci / raci / craci / boraci / draci etc., arcad@ / cad@ / cascad@ / decad@, arm@sar / sar, face / ace, ham / graham, ^ngeri / pl$ngeri / constr$ngeri / str$ngeri etc., m@rar / rar, mas@ / r@mas@, n-are / nare, pui / propui, ram@ / pastram@, saci / g$nsaci, sare – subst., NaCl / sare – verb) etc.
  Ritm

(lat. rhythmus, „mi}care caden]at@ / regulat@“; cf. fr. rythme)

Din punct de vedere prozodic, ritmul desemneaz@ caden]a / armonia rezultat@ din succesiunea regulat@ (ori simetric@) a silabelor lungi }i scurte, ori accentuate }i neaccentuate, dintr-un vers, dintr-o strof@.

Unitatea ritmic@ de baz@ este silaba ce alc@tuie}te – dup@ diferite scheme – unit@]ile prozodice numite picioare metrice.

A}adar, ritmul este elementul prozodic fundamental, const$nd ^n succesiunea regulat@, ori dup@ anumite scheme, a picioarelor metrice dintr-un vers, dintr-o strof@, sau chiar dintr-un text mai ^ntins dec$t strofa.

Tipul de picior metric dominant dintr-o poezie ^i d@, ^i relev@ ritmul, de la ritmul trohaic, iambic, dactilic etc., p$n@ la ritmurile coriambice, peonice etc. Mai rar se apeleaz@ la clasificarea picioarelor metrice dup@ num@rul silabelor ce intr@ ^n componen]a lor: ritmuri binare (trohaic }i iambic), ritmuri ternare (dactilic, amfibrahic }i anapestic), ritmuri cvaternare (peonic, coriambic etc.), ritmuri cvinarice (mesomacru, salmic / zalmic etc.), ritmuri senarice (hipermesomacrul, zalmic-genunianul etc.) etc.

Pozi]ia silabei / silabelor accentuate (supra – accent) din picioarele metrice ca unit@]i armonice decide tipologia ritmic@.

Dac@ ^n temeiul unui vers avem piciorul metric binar, ^n care silaba prim@ este accentuat@ }i secunda neaccentuat@, piciorul metric se nume}te troheu ( v) }i din succesiunea de trohei rezult@ ritmul trohaic («Doin@, doin@, c$ntec dulce, / c$nd te-aud, nu m-a} mai duce...» – folclor dacorom$nesc; «Peste v$rfuri trece lun@...» – «Peste v$rfuri» de M. Eminescu); dac@ a doua silab@ poart@ accentul, piciorul metric se nume}te iamb (v ), din succesiunea de iambi rezult$nd ritmul iambic («Tr@ind ^n cercul vostru str$mt / Norocul v@ petrece...» – «Luceaf@rul» de M. Eminescu).

Dac@ ^n temeiul unui vers avem piciorul metric ternar, ^n care silaba prim@ este accentuat@ }i celelalte dou@ neaccentuate, piciorul metric se nume}te dactil ( v v) }i din succesiunea de dactili rezult@ ritmul dactilic («Fug legioanele, zbor cu cavalele, / Luna dispare; / Cerul se-ntunec@, mun]ii se cleatin@ – / Mihnea tresare.» – «Mihnea }i Baba» de Dimitrie Bolintineanu); dac@ a doua silab@ (din cele trei) poart@ accentul, piciorul metric se nume}te amfibrah (v  v), din succesiunea de amfibrahi rezult$nd ritmul amfibrahic («{i flac@ra spune: „Aduc inspirarea... / Ascult@, / }i c$nt@, }i t$n@r refii... – / %n slava-nvierii ^neac@ oftarea... / Avut, }i puternic emir, voi s@ fii“...» – «Noaptea de decemvrie» de Al. Macedonski); dac@ a treia silab@ poart@ accentul, piciorul metric se nume}te anapest (v v ), din succesiunea de anape}ti rezult$nd ritmul anapestic («Pe-o c@rare umbrit@ z@cea / O s@rman@ garoaf@ pierdut@...» – SpPoe, 40).

Dac@ ^n temeiul unui vers avem piciorul metric cvaternar, ^n care silaba prim@ este accentuat@ }i celelalte trei neaccentuate, piciorul metric se nume}te peon prim ( v v v) }i din succesiunea de peoni primi rezult@ ritmul prim-peonic («Sufletul cuprins de ^nc$ntare nesf$r}it@ / Zboar@ peste z@rile albastre...» – SpPoe, 40); dac@ a doua silab@ (din cele patru) poart@ accentul, piciorul metric se nume}te peon secund (v  v v), din succesiunea de peoni secunzi rezult$nd ritmul peonic-secund («S@-]i dau p@m$nt, s@ prinzi av$nt, / s@ ai ^nc$nt, s@ ai }i z@ri...» – I. P. T.); dac@ a treia silab@ poart@ accentul, piciorul metric se nume}te peon ter] (v v  v), din succesiunea de peoni ter]i rezult$nd ritmul peonic-ter]; dac@ a patra silab@ poart@ accentul, piciorul metric se nume}te peon cvart (v v v ), din succesiunea de peoni cvar]i rezult$nd ritmul cvart-peonic; c$nd ^n piciorul metric cvaternar avem dou@ silabe accentuate, accentele c@z$nd pe prima }i pe ultima silab@, piciorul metric se nume}te coriamb ( v v ), din succesiunea de coriambi rezult$nd ritmul coriambic; armonia / muzica inconfundabil@ a poemei «Sara pe deal» de Mihai Eminescu se datoreaz@ unicei combina]ii de picioare metrice: Sara pe deal, / buciumul / sun@ cu / jale – coriamb ( v v ) + dactil ( v v) + dactil ( v v) + troheu ( v); esteticianul / poetul Eugeniu Speran]ia, cu privire la peoni }i la piciorul metric de cinci silabe, certific@: «...negre}it, construc]ia unei lungi poezii din peoni impune autorului o st@ruin]@ excesiv@ pentru form@, poate ^n detrimentul unei libere desf@}ur@ri a inspira]iei; acela}i lucru, cu at$t mai mult, se poate afirma cu privire la piciorul de cinci silabe – care nici nu are o denumire special@.» (SpPoe, 41).

Totu}i, ^n poezia noastr@ exist@ ritmuri cvinarice }i ritmuri senarice rezultate din succesiunea picioarelor metrice de cinci / }ase silabe, cu dou@ accente puternice pe silabele 1 }i 5, cultivate ^ntr-o formul@ specific@ limbii pelasgo-thraco-dace, adic@ limbii valahe / dacorom$ne, de c@tre marii preo]i-poe]i ai Zalmoxianismului, ce turnau ^n versuri chiar }i legile, destinate unei „oralit@]i culte“, spre a fi mai u}or de memorat (dup@ cum ne ^ncredin]eaz@ }i Aristolel, ^n «Problemata»); ei le-au pus pecetea sacr@ a perechilor metrice cvinarice / senarice; dintr-o pereche cvinaric@ (adic@ din dou@ picioare metrice de c$te cinci silabe) a rezultat decasilabul zalmoxian }i dintr-o pereche senaric@ (adic@ din dou@ picioare metrice de c$te }ase silabe, cu accentele puternice tot pe silabele 1 }i 5) s-a format dodecasilabul salmic / zalmic-genunian.

{i decasilabul zalmoxian este tiparul rostirii sacre dinspre materia perfect@, unde ^}i g@se}te proiec]ie „perechea sacr@“ (prin jum@t@]i de c$te cinci, evident, ^n corela]ie cu cele cinci elemente / principii zalmoxiene (cf. TDum, 76 sq.); cu cezura „la jum@tate“, hemistihul „^n cinci silabe“, accentul c@z$nd pe prima }i pe ultima, prin care se exercit@ „actul“ prinderii jum@t@]ilor / „extremit@]ilor“) ^n ^ntreg:

 v v v  //  v v v  ;

este un vers / viers „perfect“ al „nuntirii“ jum@t@]ilor ^ntru armonizarea ^ntregului-decad@-de-aur; unitatea ritmic-zalmoxian@ pentasilabic@, ^n care accentul cade pe prima }i pe ultima („a cincea“, cele trei silabe „de mijloc“ fiind neaccentuate – ori foarte slab accentuate), este piciorul metric salmo}ian / zalmoxian, sau, numit mai pe scurt, zalm / salm, }i ritmul astfel ob]inut – ritm salmic / zalmic; num@rul }ase este num@r armonic / „des@v$r}it“, ^nscris ^n arhitectura Sanctuarului-Calendar-Mare-Rotund de la Sarmizegetusa, }i ^n Soarele de Andezit (cu Zece Raze), diametrul lui fiind egal cu }ase unit@]i de m@sur@ „solare“; apoi, suma factorilor primi ^n care se descompune – „jum@tatea“ (2 / doimea), „treimea“ (3 / triada), „unicitatea“ (1 / unu) – este egal@ cu el ^nsu}i – componentele apar]in$nd „primelor patru conduc@toare“; cum armonizarea „^n deschidere“ prive}te „^ncre]irea Genunii“, adaosul / sporirea cu o silab@ neacccentuat@ (a }asea) a emistihurilor ^n ritm salmic / zalmic duce la croirea dodecasilabului salmic / zalmic-genunian:

 v v v  v //  v v v  v

}i ^n astfel de tipar salmic / zalmic-genunian a reverberat veritabila „dialogic@ universal@“ (Aldo Testa) a lui Salumos / Salmo} („Zalmas-Zalmoxis“ / „omul sf$nt, reprezentant al lui Dumnezeu pe p@m$nt, ^n Cogaion / Sarmizegetusa“), p$n@ ^n „ad$ncul calmei creste“ (Ion Barbu) din mioritism; principiul echerului – omul }i omenia –, ^n concordan]@ cu ordinea celest@ / zalmoxian@, p@truns ^n paremiologia dacorom$neasc@ dintotdeauna }i pentru totdeauna, sun@ astfel: Ce ]ie nu-]i place / altuia nu face; ^n viersuire salmic / zalmic-genunian@, accentele semantic-sincretice au r@mas p$n@ azi neschimbate: Ce–]i-e–nu']i–pla-ce–al-tu-ia–nu–fa-ce. (accente pe 1, 5 / 7, 11); acest precept zalmoxian, pres@rat ^n drumul-spiral@ sacr@, drum ini]iatic / misteric, a ^ncol]it }i ^ntr-o „halt@“ din spa]iul Chinei Antice, dar nu ^n circuitul folcloricei mase, ci – cum }i la latini, prin Seneca – ^n scrierile marelui filosof al Orientului, Confucius (Kong Qiu), care a tr@it ^ntre anii 551 }i 479 ^. H. (v. supra – confucianismul); ^n lucrarea acestuia, Convorbiri (XII, 2), g@sim principiul zalmoxian, sau „principiul echerului“, formulat astfel: S@ nu faci altuia ceea ce nu vrei s@ ]i se fac@. / F@ altora ceea ce vrei s@ ]i se fac@. Ilustr@m ritmurile cvinaric-salmice }i senaric-zalmic-genuniene cu dou@ texte din ciclul: «Nou@ sonete din Cartea de Aur a lui F@t-Frumos»: «Sufletu-mi de crin arde-n trup de mai – / vine, Samo}, vine, doar la Tine vine / fulgerul din mine, org@ cu albine, / din picior de plai, prin gur@ de rai...! // Prime}te-m@, Samo}, sf$nt mi-e zboru-n Tine: / genunea s@-nvingi, r@zboinic m@ ai / prin Gur@ de Rai, din picior de grai, / org@ cu albine: fulger@-n destine...! // Ordinea cea grea }i-n armura-mi stea: / eu sunt ochiul vrerii, eu sunt umbra mierii, / hran@ pentru-azurul cert al %nvierii...! // Ordinea-[i celest@ arde-armura serii – / nunt@-n chip de nea, Yinul-viorea, / sufletu-mi de crin într-un trup de stea...!» (TUph, 33); «Nunta-mi este pur@, steaua-nr@z@re}te, / mun]i-preo]i îmbrac@ hlamida cere}te, / So-Ares }i Utu mie-mi ]in cunun@; // doar Mireasa-Lumii genune-aure}te, / brazii cu albi vulturi în priveli}ti sun@, / jur@tori-luceferi horesc lunca brun@; // jum@t@]i î}i leag@-n aur jum@t@]i, / partea vrea întregul, întregul e-n parte – / moartea-i este via]a, via]a-i este moarte, / balaur alb-ro}u e-n egalit@]i; // curcubeie-toarte, bolta vrea s@ poarte, / Car-Mare de g$nduri, torc imensit@]i, / Car-Mic-de-alb@strele, tu, ochiule, d@-]i – / nuf@rul luminii fiin]a-mi împarte...!» (TUph, 39).

Ritm safic / strof@ safic@ ^nt$lnim la Eminescu ^n «Od@ – ^n metru antic» (infra – strof@ safic@).
  Roman

(cf. fr. roman)

Romanul este specia genului epic, cea mai bogat@ în „substan]@“ narativ@, cu o complex@ ac]iune / nonac]iune, dispus@ în dou@, sau în mai multe planuri (paralele / secante), prelu$nd în lumea modern@ / contemporan@ func]iile estetice ale epopeii din lumea antic@, în «limite care nu se pot impune din afar@ }i pe care numai ponderea }i întinderea propriei substan]e i le pot fixa», «pentru ca, odat@ definite }i puse în exerci]iu for]ele de extensie, s@ înceap@ a ac]iona for]ele limitative», av$nd convergen]@ într-o «încheiere logic@ a logicii interne» – «parte constitutiv@ }i definitorie din ecua]ia constructiv@» –, într-o «unitate cosmotic@ a lumii», într-un «întreg cosmotic» de cantit@]i, mereu revel$ndu-se în calit@]i, în toate planurile }i dinspre toate tipologiile / nontipologiile, asigur$nd «automi}carea }i autodefinirea», activ$nd obligatoriu «mi}c@ri fragmentare de tip linear, sau pulsatil, sau secven]ial, sau brownian, la nivelul a ceea ce s-a numit „granula]ia textului“.» (TRom, II, 178).

La cercetarea atent@ a istoriei speciilor epice, se observ@ – ^n func]ie de evolu]ia spiritului / mentalit@]ilor, ^n func]ie de gradul atins de con}tiin]a auctorial@ / literar@ – cum epopeea lumii antice a fost „substituit@“, „s-a metamorfozat“ ^n romanul lumii noastre moderne / contemporane; dup@ cum remarca Mircea Tomu}, ^ntr-o monumental@ lucrare consacrat@ istoriei speciei, Romanul romanului rom$nesc, «fa]@ de toate celelalte variante ale narativit@]ii, afar@ de epopee cu subvariantele sale, romanul reprezint@ materializarea principiului extensiv, al acumul@rii de material p$n@ la limite nedefinibile printr-o m@sur@ exterioar@ sau str@in@» (TRom, II, p. 176 sq.).

S-ar putea ca o serie de „critici“ s@ vad@ c@ «ecua]ii narative», ori ceva „germeni ai romanului“ – ^n istoria literaturii rom$ne – exist@ }i ^ntre anii 372 }i 1863, cum, de pild@, ^n capodopera literaturii noastre patristice, P@timirea sf$ntului Sava la r$ul Buz@u (cu „planuri“ narative – cap. I, II, III }i VIII / cap. IV – VII –, cu dialog, suspens etc.), din anul 372 d. H., scriere datorat@ preo]ilor dacorom$ni ai Cre}tinismului, Sansalea de Museua, Gutic@ de Dynogaetia }i episcopului „str@rom$n“ Betranion de Tomis (cf. CDCD, 145 – 149), ori ^n Istoria ieroglific@ de Dimitrie Cantemir, dat$ndu-se ^ntre anii 1703 – 1705, sau ^n Tainele inimii de Mihail Kog@lniceanu (fragmente, din 1850), ^n Ho]ii }i hagiul }i ^n Bucur, istoria fund@turii Bucure}tilor de Al. Pelimon (din 1853), ^n Manoil (1855) }i ^n Elena (1862) de D. Bolintineanu, ^n Serile de toamn@ la ]ear@ de Al. Cantacuzino (1855), ^n Logof@tul Bapti}te Veleli }i ^n Coliba M@riuc@i de V. A. Urechi@ (1855), ^n Aldo }i Aminta sau Bandi]ii de C. Boerescu, ^n Omul muntelui de Doamna L., ^n Radu Buzescu de Ion Dimitrescu, ^n Un boem rom$n de Pantazi Ghica, ^n Misterele c@s@toriei de C. D. Aricescu, ^n Misterele Bucure}tilor de G. Baronzi, ^n Mistere din Bucure}ti de I. M. Bujoreanu }. a. m. d., dar primul roman rom$nesc ^n accep]iune modern@, realizat integral }i impus „marelui circuit“, r@m$ne, indiscutabil, Ciocoii vechi }i noi de Nicolae Filimon, publicat ^n 1862 / 1863. A}adar, ^ntre orizonturile anilor 372 }i 1862, romanul rom$nesc «a fost at$t de mult am$nat», datorit@ ^nt$rzierii lumii noastre «sub zodia unei cu totul alte societ@]i dec$t cea care a dat na}tere, ^n mod natural }i obligatoriu, modelului narativ al romanului european». C$nd Dacorom$nitatea a ^nceput s@ ias@ dintre ro]ile din]ate ale imperiilor ce s-au ^mbinat la Dun@re, «romanul autohton», romanul rom$nesc «}i-a c@utat foarte devreme loc ^n rosturile acestei lumi, ^ndat@ ce ea a evoluat sub constela]iile modernit@]ii de tip european» (TRom, I, 325). Din perspectiva anotimpurilor noastre, «na}terea romanului rom$nesc este un fenomen foarte agitat, ceva ca o explozie», constituindu-se ^ntr-un «fenomen de avangard@» (ibid.); «poate c@ ar putea s@ par@ hazardat s@ vorbim despre autorul Ciocoilor vechi }i noi ca despre un avangardist, c$t@ vreme textul romanului, ^nc@ de la prima lui pagin@, se arat@ ^nc@ neemancipat de tutela clasicist@, vizibil@ evident ^n strategia prologului }i a dedica]iei, dar }i ^n structura tipologiei umane pe modelul fiziologiilor; numai c@ se cade s@ fim aten]i: dedica]ia }i prologul, chiar dac@ p@streaz@ turnura de fraz@ ^n bogata ei volut@ }i ^nc@rc@tur@ de tip clasicist, au un con]inut anticlasic prin excelen]@; ^n loc s@ fie o treptat@ ascensiune retoric@ pe treptele elogiului, aceste texte sunt pa}i descenden]i ^n infernul invectivei; reprezint@, deci, copia invers@ a modelului, preferin]@ drag@ romanticilor, care sigur c@ un fel de avangardi}ti au fost, propun$ndu-}i, ^ntre altele, s@ ^ntoarc@ lumea pe dos.» (TRom, I, 327 sq.).

Abord$nd construc]ia romanului rom$nesc pe dimensiune mitologic@, romanele v$rstelor }i ale comunit@]ilor umane cu zeit@]ile lor, Mircea Tomu} noteaz@ c@ Via]a la ]ar@ de Duiliu Zamfirescu este «primul roman rom$nesc dinaintea ^nceputurilor romanului rom$nesc»; de asemenea, La Medeleni de Ionel Teodoreanu este «^ncercare de reluare a temei zeului copil»; M@ria Sa Puiul P@durii de M. Sadoveanu surprinde «zeul copil }i copilul zeu ^ntr-o scenerie de basm medieval»; Creanga de aur de M. Sadoveanu permite aflarea «mitului v$rstei de aur ^n c@utarea originilor»; iar Fra]ii Jderi de Mihail Sadoveanu relev@ o «dimensiune epopeic@ a mitului v$rstei de aur»; ^n ceea ce prive}te Baltagul de M. Sadoveanu, acesta r@m$ne «romanul destinului etern al lumii patriarhale»; Mara de Ioan Slavici este «proiec]ia mitologic@ a unui destin istoric»; Arhanghelii de Ion Ag$rbiceanu este o construc]ie cu o «dimensiune divin@ }i (o) dimensiune demonic@, ^ntrupate ^ntr-o structur@ de roman cu program realist }i etnografic»; Ion de L. Rebreanu reflect@ «o lume cu un zeu pierdut }i tragica lui ^ncercare de a se re^ntrupa»; Strigoiul de Ion Ag$rbiceanu aduce «planul divin manifestat ^n dimensiuni de via]@ comunitar@ }i individual@». Analiz$nd apoi romanele ipostazelor mitice ale eternului feminin, Mircea Tomu} subliniaz@ c@ eternul feminin ipostaziat mitic-romanesc este ilustrat de Adela de Garabet Ibr@ileanu, «medita]ie asupra iubirii }i viziunea feminit@]ii ^n condi]ia lor existen]ial@ fundamental@», sau de Rusoaica de Gib Mih@escu, «fantasma obsesiv@ a mitului femeii eterne ^ntr-o variant@ cultural@ modern@», de Maitreyi de Mircea Eliade, «zei]a indian@ a iubirii ^ntr-o poveste contemporan@», }i de Cartea nun]ii de G. C@linescu, «o poveste etern@ ^ntr-o lume ultramodern@».

Bildungsromanul «Amintiri din copil@rie» de Ion Creang@ are – ^n istoria romanului, realizat@ de Mircea To-mu} – un loc privilegiat, deoarece «reprezint@ transcrip]ia cea mai fidel@ a p@r]ii celei mai sensibile din ^ntreg ansamblul mitului rom$nesc al v$rstei de aur din literatura secolului al XIX-lea»; «copil@ria are darul particular de a amesteca realul cotidian cu mitologicul, de a tr@i planul mitologic ca pe unul real }i de a ridica planul vie]ii reale la dimensiunile mitului; copil@ria este mitul, cel mai simplu }i cel mai durabil, ^n acela}i timp, tr@it dup@ firescul vie]ii fire}ti; ea reprezint@ }i na}terea, construc]ia, }i experimentarea fireasc@ a mitului }i dimensiunii mitice din materialul existen]ei reale» (TRom, I, p. 35); «^n societ@]ile care tr@iesc firesc ^n dimensiunea mitologic@ vie, fiecare individualitate uman@ cuprins@ ^ntr-o anume experien]@ de v$rst@ care este, totodat@, }i o experien]@ existen]ial@ fundamental@, contribuie prin aceast@ latur@ a eului s@u la ^nsumarea }i func]ionarea structurii unitare }i coerente a ipostazei mitice, a „zeului“ respectiv»; «universul mitic al Amintirilor din copil@rie ale lui Ion Creang@ este dominat de autoritatea }i func]iunile primordiale }i supreme ale bunicului s@u dinspre mam@, David Creang@; acesta este cel care ^ntemeiaz@, mai ^nt$i prin fapt@, apoi prin spunere, dar, ^n planul real al textului, prin rostire primordial@, episodul genezei acestui univers mitic familial; el este cel care a trecut, cu fra]ii s@i, mun]ii, din Ardeal, ^ntemeind familia...» (ibid., p. 36); «Nic@ (...) este principala zeitate a acestui univers mitologic, zeul-copil, ^ntruchipare a principiului vital pur, elementar; prezen]a sa concentreaz@ mereu vitalitate, pentru c@ este vitalitatea ^ns@}i, dar ^n ipostaza ei genuin@ }i sc@p@r$nd lumini...» (ibid., p. 40 sq.); «Amintirile din copil@rie, de}i ar fi putut s@ fie un roman, nu sunt totu}i un roman, pentru c@ sunt redactate ^n dispre]ul total al oric@rei con}tiin]e formale a modelului; ele sunt, ^n schimb, mai mult dec$t un roman...» (ibid., p. 50). Tot Mircea Tomu} distinge }i «personajul ca expresie a unei subiectivit@]i paroxistice» ^n romanul proustian, Ultima noapte de dragoste, înt$ia noapte de r@zboi de Camil Petrescu, ori «romanul ca principiu de orchestrare a personajului s@u», ^n Patul lui Procust de Camil Petrescu, sau «activa estetic@ a romanului rom$nesc modern ^ntr-un laborator de elev» ^n Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, c$t }i «punctul terminus al dramei individua]iunii» la Max Blecher, ^n Inimi cicatrizate, %nt$mpl@ri din irealitatea imediat@ etc.

Istoria romanului rom$nesc mai este abordat@ }i dintr-o alt@ direc]ie estetic@ inconfundabil@, a gradului satisfacerii setei / nevoii de sacru, condi]ie sine qua non a romanului, a tuturor artelor; valoarea estetic@ este dat@ }i de }tiin]a conjug@rii sacrului ^n profanul existen]ial-cotidian; dac@, prin absurd, dimensiunea sacrului ar disp@rea din lume, atunci nu ar mai exista nici umanitate, nici sublim, frumos, tragic etc.; lumea ca sum@ de personaje de roman rom$nesc «se afl@ ^ntr-un complex de orientare destul de complicat }i contradictoriu», ^ntr-o serie de „binoame“ / „ecua]ii“: personaj / comunitate – cutum@, depresurizare – dezermetizare a cutumei / personajului, inclusiv a personajului colectiv, a personajului-cetate / ora} etc., sau «spa]iul vid creat prin ^mb@tr$nirea }i ie}irea din uz a vechilor instrumente de reglare a statutului persoanei }i a raportului ei cu comunitatea», «forma]iunea real@ }i din ce ^n ce mai vizibil@ a noilor institu]ii de drept european, asigur$nd un cu totul alt con]inut }i o cu totul alt@ form@ at$t a statutului persoanei c$t }i a raporturilor sale cu societatea», ori «lipsa de ^ncredere, gre}ita ^n]elegere ca }i proasta func]ionare a noilor mecanisme, ceea ce creeaz@ un nou spa]iu, nu total vid de drept, ci b$ntuit de fantomele amintirilor, automatismelor vechilor obiceiuri-credin]e ca }i de cele ale ne^ncrederii sceptice, batjocoritoare sau pur }i simplu sfid@toare fa]@ de noile forma]iuni» (TRom, I, p. 28 sq.). Privind istoria speciei ^n epoca paradoxismului (1945 – 1989), de re]inut sunt }i romanele înser@rii / înnopt@rii zeilor, ale reific@rii }i ale „conjug@rii“ absurdelor limite tragic-existen]iale, de la Morome]ii, Delirul }i Cel mai iubit dintre p@m$nteni de Marin Preda, sau de la Groapa, Princepele }i S@pt@m$na nebunilor de Eugen Barbu, p$n@ la Bunavestire de Nicolae Breban, ori p$n@ la Cartea milionarului de {tefan B@nulescu, %ngerul a strigat de F@nu} Neagu, Refugii de Augustin Buzura, Povara bun@t@]ii noastre de Ion Dru]@, Femeie, iat@ Fiul T@u de Sorin Titel, sau p$n@ la romanele lui Dumitru Radu Popescu: V$n@toarea regal@ (1973), Iepurele }chiop (1980), Ora}ul îngerilor (1985), S@pt@m$na de miere (2000) etc.

%n „decaedrul de aur“ al romanului rom$nesc, se eviden]iaz@: evmezicul roman-fabliau, «Istoria ieroglific@» (1703 / 1705) de Dimitrie Cantemir, «R@scoala» de Liviu Rebreanu, «Ultima noapte de dragoste, ^nt$ia noapte de r@zboi» de Camil Petrescu, «Patul lui Procust» de Camil Petrescu, «Concert din muzic@ de Bach» de Hortensia Papadat-Bengescu, «Maitreyi» de Mircea Eliade, «Morome]ii» de Marin Preda, «Cel mai iubit dintre p@m$nteni» de Marin Preda, «Groapa» de Eugen Barbu }i «Bunavestire» de Nicolae Breban.
  Romantism

(cf. fr. romantisme)

Romantismul este un curent literar ap@rut ca reac]ie a nordului spiritual-european împotriva clasicismului, la începutul secolului al XIX-lea, promov$nd ca principii estetice: (1) libertatea „absolut@“ în crea]ie; (2) expansiunea eului p$n@ în centrul universului; (4) evaziunea în istorie, în mit, în vis, în „templul naturii“, în „culoarea local@“, în demonic, în „voluptatea suferin]ei“ etc., critic$nd prezentul epigonic; (5) relevarea de eroi excep]ionali în împrejur@ri excep]ionale, la antipozi (îmbog@]ind tipologia – demonul, geniul, îngerul, profetul, revoltatul, tiranul, titanul etc.); (6) valorificarea folclorului ca matc@ a tuturor artelor, desf@}urarea teluric-celest@ a fiin]ei, a fanteziei, în planuri antitetice; (7) cultivarea grotescului, a sublimului, elogiul geniului, al prometeismului / titanismului, infuziunea liricului în epic, chiar }i în eseu, în critic@ etc.

Cei zece titani ai romantismului universal sunt Byron (1788 – 1824), Eminescu (1850 – 1889), Victor Hugo (1802 – 1885), Giacomo Leopardi (1798 – 1837), Adam Mickiewicz (1798 – 1855), Novalis (pseudonimul lui Friedrich Leopold von Hardenberg: 1772 – 1801), Edgar Allan Poe (1809 – 1849), Aleksandr Sergheevici Pu}kin (1799 – 1837), Friedrich von Schiller (1759 – 1805) }i Percy Bysshe Shelley (1792 – 1822).

%n literatura rom$n@, romantismul ^}i face apari]ia al@turi de clasicism, cu patos revolu]ionar burghezo-democratic, na]ional, ^n epoca simbiozei clasicism-romantismului pa}optist-unionist valah }i a deschiderilor spre realism (1821 – 1877), desigur, ^n subperioada „Asachi–R@dulescu“ (1821 – 1839) }i ^n subperioada «Daciei Literare» (1840 – 1866), ^n crea]ia scriitorilor: Ion Heliade R@dulescu (1802 – 1872), Costache Negruzzi (1808 – 1868), Vasile C$rlova (1809 – 1831), Grigore Alexandrescu (1814 – 1885), Andrei Mure}anu (1816 – 1863), Vasile Alecsandri (1818 – 1890), Nicolae B@lcescu (1819 – 1852), A. Russo (1819 – 1859), Dimitrie Bolintineanu (1825 – 1872) }. a., spre a ^nregistra culmina]ia-i universal@, ^n subperioada junimismului (1867 – 1877) }i dincoace de aceasta, prin Mihai Eminescu (1850 – 1889), indiscutabil, cel mai mare poet romantic al lumii, deschiz@tor de drumuri pentru lirica secolului al XX-lea, secol ce a certificat profe]ia lui Titu Maiorescu din toamna anului 1889: «Pe c$t se poate omene}te prevedea, literatura poetic@ rom$n@ va ^ncepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, }i forma limbei na]ionale, care }i-a g@sit ^n poetul Eminescu cea mai frumoas@ ^nf@ptuire p@n@ ast@zi, va fi punctul de plecare pentru toat@ dezvoltarea viitoare a vestm$ntului cuget@rii rom$ne}ti.» (MCr, II, 275).
 Rondel

(cf. fr. rondel; it. rondello)

Rondelul este poezia cu form@ fix@ construit@ din „13 versuri“ (în m@sura 8 – 9 / 10), alc@tuind trei strofe – dou@ catrene }i o cvinarie –, „într-o pereche de rime“ dispuse dup@ schema „clasic@“: a-b-b-a // b-a-a-b // a-b-a-b-a, astfel ca versul-prim (cu „motivul“ / „refrenul“, „esen]a“ / „simbolul“) s@ fie }i vers-final iar perechea versurilor prim }i secund din „deschidere“ s@ fie reluat@ în catrenul al doilea, în pozi]ia versurilor trei }i patru.

Capodopere ale rondelului, de valoare universal@, au realizat ^n literatura noastr@ Al. Macedonski, Leonid Dimov, Nichita St@nescu }. a.

Rondelurile lui Alexandru Macedonski (14 martie 1854 – 24 septembrie 1920) se constituie ^ntr-un neasemuit ciclu parnasian-simbolist, de profund@ originalitate, unde roza / trandafirul se ridic@ la „rangul“ de simbol tragic-existen]ial al vitalit@]ii sublim-invincibile (cf. «Rondelul rozelor ce mor», «Rondelul rozelor din Ci}migiu», «Rondelul beat de roze», «Rondelul cascadelor de roze», «Rondelul privighetorii între roze», «Rondelul rozei ce ^nflore}te» etc.): Mai sunt înc@ roze, mai s$nt – / {i tot parfumate }i ele / A}a cum au fost }i acèle / C$nd ceru-l credeam pe p@m$nt. // Pe-a-tunci eram falnic av$nt... / Priveam, dintre oameni, spre stele – / Mai sunt înc@ roze, mai s$nt, / {i tot parfumate }i ele. // Zadarnic al vie]ei cuv$nt / A stins bucuriile mele. / Mereu – c$nd z$mbesc – uit, }i c$nt / %n ciuda cerc@rilor grele – / Mai sunt înc@ roze, mai s$nt... («Rondelului rozelor de august»). Cele 13 versuri din armonia Rondelului rozelor de august de Al. Macedonski, ^n m@sura („crescendo“, reverber$nd o p@relnicie de „start repetat“ ^n numele dorului de cer) 8 / 9, dispuse ^n dou@ catrene }i o cvinarie, dup@ schema de rim@ (^mbr@]i}at@ / ^ncruci}at@): a (-$nt)–b (-ele)–b–a // a–b–a–b // a–b–a–b–a, au }i un anume parfum „ritmic“ / „muzical“ de lied de falnic av$nt, „parc@ ^n tropot de murg / bidiviu“, „parfum ritmic“ generat de arta rafinat-macedonskian@ a alternan]ei „triadei amfibrahice“ (din versurile ^n m@sura 9: _ ô _ / _ ô _ / _ ô _ ) cu „duetul“ de amfibrahi ce se separ@ prin iamb („amfibrah t@iat“, din versurile ^n m@sura 8: _ ô _ / _ ô _ / _ ô).

%n anul 1999 – dup@ dorin]a lui Nichita St@nescu ^ncredin]at@ criticului M. N. Rusu, ^n Bucure}ti, ^nainte de 1983 –, revista Lumin@ Lin@ / Gracious Light, din New York, a lansat un interesant concurs pentru perfec]ionare de rondel, const$nd ^n z@mislirea / completarea versului-prim (^n „form@“ / „spirit“) din strofa-cvinarie, de la Rondelul glon]ului sc@pat de Nichita St@nescu, rondel „incomplet“ a}adar, dedicat / d@ruit distinsului critic literar rom$n stabilit ^n S. U. A.: El a sc@pat de împu}care, / fiind de mult@ vreme mort. / Mai înainte de n@scare, / el î}i d@du ob}tescul ort // al popii, care-n înslujbare, / într-un sicriu, ca într-un port – / el a sc@pat de împu}care, / fiind de mult@ vreme mort. // O stea nuntea clipa-i de sare, / plutind în frig ca-ntr-un fiord, / dintr-o gre}it@ nen@scare; / plec$nd din piele, ca din cort, / el a sc@pat de împu}care. Versul nr. 9, cel subliniat, a fost creat de Ion Pachia Tatomirescu, la 21 mai 1999, ^ntru revelarea „^ntregului-cristal“ al rondelului st@nescian, ^n spiritul esteticii paradoxismului.

 Rubaiat

(din persanul / arabul rubã'iyyãt, „tetrastih“ / ruba, „patru“)

Rubaiatul este o form@ fix@ de poezie persano-arab@, const$nd într-o medita]ie asupra trecerii }i petrecerii lumii, turnat@ într-un catren, în general, cu încruci}at@ rim@, în m@sur@ „liber@“.

Rubaiatul s-a impus ^n literaturile Orientului Mijlociu, din persan@, trec$nd ^n arab@, mai ^nt$i, gra]ie poetului-savant (matematician, fizician, astronom }i medic), Omar Khayyãm (1045 – 1122), apoi, datorit@ lui Sãadi (sec. al XIII-lea), lui Hãfez (sec al XIV-lea) }. a. Rubaiatele lui Omar Khayyãm impresioneaz@ prin limpiditatea interoga]iilor existen]iale, prin senin@tatea ^nt$mpin@rii norilor de pulbere de fiin]@: Am venit pe lume: mai bogat@-i ea ? / Voi pleca din lume: pierderea-mi e grea ? / Vai, cine-mi va spune pentru ce din pulberi / M-am iscat, }i-n pulberi m@ voi spulbera...? Alteori, poetul simte, aidoma unui Arghezi – psalmistul din secolul al XX-lea, ^nsingurarea cosmic@ a ens-ului, ostilitatea celest@: Cerul ce m-alung@ ast@zi ca }i m$ine ? / De-ar avea }i pietre-ar da ca dup@ c$ine. / Pentru-un pic de ap@, }alele îmi fr$ng, / Merg hoinar pe drumuri, pentru coji de p$ine... C$teodat@, eroul liric, obosit de lupta pentru existen]@, de jungla cotidian@, ^}i exprim@ dorin]a de a fi cuprins de somnul eternal: Vreau beat s@ fiu întruna }i-a} vrea s@ dorm mereu. / Am renun]at s@ aflu ce-i bine }i ce-i r@u. / Durerea, bucuria – la fel sunt pentru mine, / C@ci z$mbetu-i solia triste]ii care vine...

 Safic

(safic = ca la poeta Sappho de Lesbos, din orizontul anului 600 ^. H.)

Saficul desemneaz@ at$t piciorul metric antic dintr-un „dublu troheu“ / „ditroheu“, sau dipodie (   ), c$t }i versul constituit dintr-o dipodie trohaic@, urmat@ de tripodia logaedic@:            .

Oda pentastrofic@ eminescian@ respect@ ^ntrutorul tiparul safic: Nu cre/deam s@-n/v@] a mu/ri vreo/da-t@; strofa safic@ se compune din trei astfel de versuri }i dintr-un adoneu (ca „al patrulea stih“):    /   – de fapt, un dactil }i un troheu (infra – strofa safic@).

 Saga

(din germ. Saga, „legend@, povestire“)

Saga desemneaz@ fie legendele / istoriile lgendar-eroice ale popoarelor nordice din Scandinavia, din Islanda etc., fie un roman-cronic@-de-familie, dup@ cum acrediteaz@ critica / istoria literar@ modern@ acest termen dincoace de prozatorul englez John Galsworthy (1867 – 1933) }i dincoace de capodopera sa, «Forsyte Saga».
 Salm

(de la Salmo}, numele regelui-medic din Cogaion, ^ntemeietorul Zalmoxianismului)

Prin salm este desemnat: fie piciorul metric pentasilabic (numit }i zalm), în care accentuate sunt silabele 1 }i 5, constituindu-se în emistih decasilabic, reverber$nd perechea de 5 + 5, adic@ „decada de aur“ a Zalmoxianismului,

 v v v