Ion pachia tatomirescu I dum

(X) Mitul cosmogonic pelasgo-daco-thracic / valahic (dacorom$nesc), sau al «Genezei» / «Facerii» în viziunea Cogaionului, ori mitul F@rtatului }i Nef@rtatului. Dup@ acest mit fundamental pelasgo-thraco-dacic / valahic (dacorom$nesc), lumile / cosmosul sunt rodul colabor@rii antinomiilor, de dup@ autoscindarea Zeului-Balaur-Cosmocreator din Apele Primordiale, prin rostirea Cuv$ntului Dint$i, în energia plus-creatoare (F@rtat / Samasua, Dumnezeu) }i în energia minus-creatoare (Nef@rtat / Nebeleizis, sau Gebeleizis, „balaurul norilor de grindin@“, corespunz$nd cre}tine}te Satanei / Sf$ntului Ilie); mitul s-a conservat / transmis p$n@ ^n zilele noastre, din aria Dacorom$niei propag$ndu-se }i la alte popoare euro-asiatice, chiar }i la nord-americani, ^ntr-o serie de legende despre scufundarea cosmogonic@, abordate }i de Mircea Eliade, ^n celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana }i Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare rom$ne}ti (v. EDZG, 87 sqq.).

  Modalit@]i de caracterizare a personajului literar
Modalit@]ile de caracterizare de personaj literar (supra – caracterizare de personaj / infra – personaj), de la „na}terea“, de la „maieutica“ eroului }i p$n@ la „inconfundabilul s@u loc“ ^n „familia“ / tipologia na]ional@, ori universal@, privesc }i „personajul absent“, ori „non-personajul“ / „anti-eroul“, „fant-omul“ etc., dar ^}i pierd par]ial „valabilitatea“ ^n acele „proze“ / romane moderne ^n care ens-ul – protagonist, ori nu – „se pulverizeaz@“, semnificatul fiind „stare nou@“: de con}tiin]@, de super- / infra-comportament, de „pudr@“, ori de „lest“ al fiin]ei etc.
  Modernism

(lat. modernus; cf. fr. moderne, „recent, de cur$nd / ... / nou, care corespunde stadiului actual al progresului“ > rom. modern- + suf. -ism)

Modernismul este una dintre cele dou@ macro-direc]ii fundamentale din cultura unei epoci, al@turi }i în aparent@ antonimie cu tradi]ionalismul, desemn$nd fie manifest@rile de exacerbare, de ie}ire din orice conven]ie, în formula avangardelor, îndeosebi, literare, „conduse dionisiac“, fie tendin]ele novatoare bine temperate, „dirijate apolinic“, fie recentele ori foarte proaspetele forme de expresie „validate valoric“ ale spiritului înnoitor din sferele artelor, }tiin]elor etc.

Abord$nd raportul clasic-modern, Adrian Marino sublinia: «momentul „nou“ (modern) ^nlocuie}te ^n timp pe cel „vechi“ (clasic), ^n serie infinit@; din care cauz@, polemica nu are o origine strict „istoric@“; volumul s@u imens, extinderea pe toate planurile existen]ei duc la dilatarea enorm@ a no]iunilor }i sensurilor implicate, la o mare confuzie }i ambiguitate a defini]iilor; conflictul apare }i se confund@ cu primele fenomene „noi“, recunoscute ca atare; de unde }i continua deplasare a reperelor }i barierelor „nout@]ii“ }i „vechimii“, no]iuni relative, empirice, tranzitorii; tot din acela}i motiv, germenul instabilit@]ii, efemerului, apoi al caducit@]ii }i autoneg@rii este inclus ^n esen]a ideii de modern.» (MDil, 355); desigur, «marea realitate r@m$ne ^n orice ^mprejurare aceasta: modernii de azi sunt clasicii de m$ine.» (MDil, 394). Profunda „re]ea de vase comunicante“ ^nlesne}te elementelor „novatoare“ / „revolu]ionare“, dintr-o anumit@ epoc@ literar@, ^n care ilustreaz@ modernismul, s@ se releve – prin fireasca, temporala „clasicizare“ }i gra]ie „muta]iei valorilor estetice“ – ^n epoca (perioadele) urm@toare, ^n auriferul filon al tradi]ionalismului. Astfel, marea revolu]ionare poetic@ din secolul al XIX-lea, apar]in$nd atunci sferei modernismului, revolu]ionare circumscriindu-se conceptului autohton de eminescianism, se ^nf@]i}eaz@ ^n secolul al XX-lea, drept expresie, „pecete stilistic@“ a „epocii marilor clasici“, ^n compartimentul tradi]ionalismului. Dup@ acelea}i „legi“, modernismul secolului al XX-lea, numit st@nescianism – sau paradoxism ontologic al limbii / Logosului –, se va ^nf@]i}a peste trecerea a cinci-}ase decenii din secolul al XXI-lea, drept tradi]ionalism; deoarece azi, st@nescianismul, dup@ remarca majorit@]ii criticilor literari, reprezint@ cea mai mare revolu]ie poetic@ din secolul al XX-lea, marc$nd ie}irea poeziei rom$ne}ti din sfera eminescianismului.

%n critica rom$neasc@, termenul este folosit mai ^nt$i de E. Lovinescu, ^n sintagma «modernism (...) teoretic», delimit$ndu-}i platforma ideologic@ (evolu$nd de la eclectism }i relativism) «^n contradic]ie poate cu temperamentul dominat de tradi]ionalismul moldovenesc }i de structur@ clasic@» (LScr, 6, 54); ^n esen]@, modernismul este avangardism bine temperat. %n literatura rom$n@ din secolul al XX-lea, macro-direc]ia modernismului este reprezentat@ de „zgomotoasele“ curente avangardiste: futurismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul, lettrismul, teatrul absurdului etc., c$t }i de curentele modernismului bine temperat, unde se situeaz@ expresionismul }i, dup@ modernismul resurec]ional, paradoxismul genera]iei Labi}–St@nescu–Sorescu (1965 – 1989).
 Modernism resurec]ional
Conceptul de modernism resurec]ional desemneaz@ irepresibilul suflu revolu]ionar antiproletcultist din cultura rom$n@, îndeosebi, din literatura noastr@, încep$nd din orizontul anului 1960 }i culmin$nd cu „marea explozie liric@“ din 1964 / 1965, suflu revolu]ionar datorat genera]iei Labi}-St@nescu-Sorescu, genera]ie ce a reînviat modernismul interbelic, în ciuda sinistrului criv@] stalinist ce a pustiit t@r$murile artelor }i }tiin]elor din Rom$nia obsedantului deceniu (1948 – 1958 / 1960), genera]ie ce a înf@ptuit apoi }i marea revolu]ie a paradoxismului.
  Moduri de expunere
Modurile de expunere sunt chipuri prin care se relev@ elementele din perimetrul epicului, dramaticului }i mai pu]in al liricului, ca metarealitate: dialogul (supra), descrierea (supra), monologul (infra), nara]iunea (infra) etc.
 Monografie

(cf. gr. monos, „unic“ + graphein, „a scrie“)

Prin monografie este desemnat@ o lucrare }tiin]ific@, abord$nd exhaustiv un subiect, o tem@ – via]a }i opera unui autor, un curent literar, o epoc@, o revist@, un ziar, o institu]ie, o fabric@ / uzin@, o ramur@ economic@, o profesie, un partid politic, o r@scoal@, o revolu]ie etc.

Spicuim din „galaxia“ monografiilor c$teva titluri foarte importante, dar „mai pu]in“ cunoscute: {erban Cioculescu, «Via]a lui I. L. Caragiale», edi]ia a III-a, Bucure}ti, Editura Minerva (Biblioteca pentru To]i), 1972; Al. Piru, «G. Ibr@ileanu (via]a }i opera)», edi]ia a treia, Bucure}ti, Editura Minerva (Biblioteca pentru To]i), 1971, Marian Popa, «Camil Petrescu», Bucure}ti, Editura Albatros, 1972, Serafim Duicu, «Vladimir Streinu – critic, istoric literar, estetician al poeziei }i poet», Craiova, Editura Scrisul Rom$nessc, 1977, Ioan Holban, «Hortensia Papadat-Bengescu», Bucure}ti, Editura Albatros, 1985, Florea Firan, Marta Mitran, «Ramuri – studiu monografic», Craiova, Ed. Casa Crea]iei Populare a Jude]ului Dolj, 1971, Pamfil Matei, «„Asocia]iunea Transilvan@ pentru Literatura Rom$n@ }i Cultura Poporului Rom$n“ (ASTRA) }i rolul ei ^n cultura na]ional@ (1861 – 1950)», Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, Ion Pachia Tatomirescu, «Colegiul B@n@]ean – pagini monografice...», Timi}oara, Editura Aethicus, 1999 etc.

  Monolog

(din fr. monologue < gr. monologos, „vorbire de unul singur“)

Monologul este un mod de expunere const$nd într-un act de comunicare în desf@}urarea c@ruia rolurile de emi]@tor }i de receptor par a r@m$ne fixe, înc$t se las@ impresia unei „vorbiri de unul singur“.

Spre deosebire de dialog, monologul este ac]iune verbal@ unidirec]ional@, ^nlesnind comunicarea cu un num@r mare de receptori (comunicarea ^n mas@ – dac@ avem ^n vedere: prezentarea }tirilor ^n jurnalele de radio }i de televiziune, declara]ia de pres@ a unui demnitar, a unei institu]ii, discursul rostit la un moment festiv, prezentarea unei comunic@ri }tiin]ifice, recitarea unei poezii, predarea unei lec]ii etc.); rolul emi]@torului pare a fi mai important ^n monolog dec$t ^n dialog. Structural, monologul ^}i relev@, pe de o parte, un ansamblu de ac]iuni verbale (dar }i paraverbale / nonverbale) focalizate pe receptor }i, pe de alt@ parte, un ansamblu de strategii prin care emi]@torul se asigur@ de eficacitatea ac]iunilor sale asupra receptorului. Exist@ mai multe tipuri de monolog; dup@ rela]ia cu dialogul, sunt „monologuri independente“ (ce nu sunt urmare a evolu]iei unui dialog ^ntr-o direc]ie) }i „monologuri inserate ^n dialog“; dup@ scopul comunic@rii, exist@: monolog narativ (prin care se relateaz@ o ^nt$mplare, ori con]inutul unei opere narative, sau prin care se prezint@ o epoc@ istoric@, literar@ etc.), monolog explicativ-argumentativ (l@murind „existen]a“ unui obiect, sau de ce se petrec anumite fenomene), monolog persuasiv (^n care emi]@torul ^ncearc@ determinarea auditoriului de a ac]iona ^ntr-un anumit fel – ca ^n discursurile electorale, ori ca ^n emisiunile de reclame) etc.

%n teatrul antic, ^n ciuda corului, monologul apare de c$teva ori, personajul („monologator“) ^mp@rt@}indu-}i spectatorilor g$ndurile, ori inform$ndu-i despre unele evenimente petrecute ^n afara cadrului scenei, dar r@sfr$ng$ndu-se }i asupra acesteia. Din vremurile evmezice ^ncoace, monologul a devenit un mod de expunere a reflec]iilor moral-filosofice – ca, de exemplu, monologul despre moarte al protagonistului tragediei «Hamlet» de William Shakespeare –, ori a c@p@tat – ca ^n teatrul romantic – dimensiunile unui discurs social-politic (sau „tirad@“); ^n teatrul realismului / verismului monologul ^}i face apari]ia rarisim. Ca „monolog“ exprim$nd zbuciumul profund-interior al personajului se ^nt$lne}te }i ^n proza psihilogic@, de la I. L. Caragiale, la Camil Petrescu, G. C@linescu, M. Proust, J. Joyce }. a.

Monologul (ca scheci) desemneaz@ o specie umoristic-satiric@, al c@rei text se roste}te la ramp@ de un singur actor.

%n teatrul modern / contemporan, exist@ }i situa]ii c$nd „monologul“ se desf@}oar@ c$t o pies@ de teatru; monologul d@ impresia a fi un „dialog interior“, ori „dialog“ cu sinele, cu dublul, cu eul-oglind@, sau cu „personajul absent“ reprezentat de „ecoul sinelui“, de „replicile“ ce se relev@ drept „r@spunsuri-ecou“ la autointerpel@rile lansate „^n scen@“, ca ^n celebra dram@ paradoxist@, din anul 1968, «Iona» de Marin Sorescu; ^n aceast@ situa]ie se spune c@ avem de-a face cu un solilocviu – monolog centrat exclusiv asupra locutorului (vorbitorului).
 Monorim@

(cf. fr. monorime)

Prin monorim@ se în]elege unica rim@ înt$lnit@ de la ter]in@ / catren în sus, specific@ fiind stihuirilor folclorice.

Alegem monorima -are, din „deschiderea“ unei cunoscute balade dacorom$nesc-folclorice, «Soarele }i Luna»: «Foaie de cicoare – / %n prundu] de mare, / Iat@, c@-mi r@sare, / Puternicul Soare; / Dar el nu-mi r@sare, / Ci vrea s@ se-nsoare...».

 Monostih

(cf. gr. monostichos, „un singur vers / stih“)

Prin monostih se în]elege fie „o strof@“ dintr-un singur vers, fie „o poezie“ / „un poem“ dintr-un singur stih.

%n literatura rom$n@, Ion Pillat este cunoscut }i prin celebrele sale «Poeme ^ntr-un vers»: Un singur nai, dar c$te ecouri în p@duri...; sau: Ai spart oglinda: chipul din ]@nd@ri nu-l culegi («Dezam@gire»); ori: Coboar@, leg@nat@, din frizele grece}ti. («Fata la f$nt$n@») etc.

 Motiv

(cf. fr. motif)

Dinspre compozi]ia unei opere, prin motiv este deseemnat@ unitatea structural@ minimal@, în care s-a proiectat o situa]ie tipic@, o semnifica]ie, întru tr@iri }i experien]e la rang de simbol.

Psihologia crea]iei consider@ motivul drept cauz@ care a condus scriitorul spre un anume subiect, cauz@ care l-a determinat pe artist «s@ organizeze ^ntr-un anume fel materia de inspira]ie» (DTL, 284).

 Motiv folcloric
Prin motiv folcloric se în]elege motivul specific crea]iei unui popor, îndeosebi, al celei aflate sub pecetea artei cuv$ntului, sau unitatea structural@ minimal@, în care s-a proiectat – pentru tezaurul de crea]ie al unui întreg popor – o situa]ie tipic@ sacr@, o semnifica]ie sacr@, întru tr@iri }i experien]e la rang de simbol.

Cercet@torii afirm@ c@ «din caracteristicile motivului literar rezult@ deosebirile fa]@ de motivul folcloric: a) motivul folcloric se intereseaz@ exclusiv de elementele conceptuale, f@r@ s@ ia ^n considerare expresia }i, deci, valoarea estetic@ a operei ^n care apare; b) motivul folcloric e constituit dintr-un num@r fix de particule subordonate, ^n timp ce num@rul }i alegerea forman]ilor motivului literar poate varia; c) motivul folcloric are aspect de element fabulativ, situa]ional, concret, ^n timp ce motivul literar poate fi }i non-epic.» (DTL, 285). %n celebra balad@ folcloric-dacorom$neasc@, Miori]a / Pe-o Gur@ de Rai, sunt eviden]iate: motivul transhuman]ei, motivul complotului, motivul Mioarei Cuv$nt@toare, motivul testamentului protagonistului mioritic cu statut de „mesager celest“ / „nemuritor“, motivul alegoriei nuntirii cu cosmosul (secven]@ baladesc@ ^n care s-a conservat }i mitul armoniz@rii ens-ului uman ca parte din sacrul ^ntreg cosmic – Samo}, adic@ Soarele-Mo} / Tat@l-Cer, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei), motivul Babei-cu-Br$ul-de-L$n@ (Terra Mater / Dochia), motivul portretului „ideal“ (misteric / ini]iatic) etc. %n legenda Monastirea Arge}ului, se ^nt$lnesc opt motive: motivul zidului p@r@sit, motivul surp@rii noilor ziduri, motivul visului, motivul femeii destinate zidirii, motivul zidirii treptate, motivul conflictului feudal, motivul zborului cu aripi confec]ionate din }indril@ }i motivul f$nt$nii. Reamintim }i motivele din basmul Tinere]e f@r@ b@tr$ne]e }i via]@ f@r@ de moarte: motivul ^mp@ratului f@r@ urma}, motivul dorin]ei imposibile, motivul probelor dep@}ite, motivul dorin]ei ^mplinite, motivul dorului de p@rin]i, motivul re^ntoarcerii la condi]ia uman@ etc.

  Motiv literar
%n sens tradi]ional, motivul literar desemneaz@ „o component@ structural@ a textului oric@rei opere literare“, componenta ideatic@ fiind „o schem@ conceptual@ tipic@“; «motivul se constituie concret prin fuziunea intim@, într-un tot de nedisociat, a schemei conceptuale – elementul semnificat – }i a formei verbale – elementul semnificant; datorit@ componentei formale, motivul devine un factor însemnat al stiliz@rii estetice, într-o structur@ artistic@, a materiei de inspira]ie }i a ideii conduc@toare» (DTL, 285).

%n majoritatea situa]iilor, motivul este «explicit numit ^n oper@ printr-un cuv$nt, o sintagm@ sau o propozi]ie; se poate ^ns@ ^nt$mpla ca motivul s@ nu fie explicit desemnat printr-un element lingvistic, fiind prezentat numai simbolic sau sugerat prin imagini (motivul terorii, de exemplu); studiul motivului trebuie s@ cuprind@, de aceea, at$t purt@torii schemei conceptuale (factorii fonici, muzicali, morfologici, sintactici, lexicali – }i mai ales cuvintele-cheie), c$t }i schema conceptual@» (ibid.). Motivele literare sunt specializate pe genuri / specii: «motive lirice (noaptea, desp@r]irea, singur@tatea), motive dramatice (fra]ii du}mani, uciderea unei rude)» etc.; se mai clasific@ – dup@ num@rul de tr@s@turi cu care le ^nzestreaz@ autorul – ^n motive dezvoltate, subdezvoltate }i supradezvoltate; dup@ raportul subiect creator – motiv, exist@ motive ale eului, motive ale rela]iilor intersubiective, motive ale rela]iilor «cu colectivitatea social@, cu natura, cu supranaturalul etc.»; ^n func]ie de locul lor ^n opera literar@, exist@ motive centrale / fundamentale (apar }i ca laitmotive), motive laterale / secundare }i motive „oarbe, irelevante pentru desf@}urarea ac]iunii“. (cf. DTL, 285).

Motivul în structuralism. Deosebit de interesant@ este }i abordarea motivului de c@tre structuralism. Pentru Roland Barthes, motivul este lexie, adic@ „spa]iul cel mai bun ^n care se poate observa un sens“; pentru Toma}evski, motivul r@m$ne „cea mai mic@ particul@ a materiei tematice“; Propp vede ^n fiecare cuv$nt dintr-o propozi]ie un posibil motiv; «A. Greimas, ^n Semantica structural@, nume}te seme categoriile semantice a c@ror conjunc]ie formeaz@ sensul cuv$ntului»; din perspectiv@ sintactic@ (^nl@n]uire / contiguitate), mai multe seme constituie o list@ de predicate; din perspectiv@ semantic@ (asem@nare / opozi]ie ^ntre ele), seme-le se constituie ^ntr-o list@ de motive. Dup@ ac]iunea descris@, Toma}evski distinge ^ntre motivele dinamice (care modific@ situa]ia) }i motivele statice (neschim@toare de situa]ie); opozi]ia toma}evskian@ este preluat@ de Greimas; ^n func]ie de rolul lor ^n nara]iune, Toma}evski consider@ dou@ categorii de motive: (1) motivele asociate – adic@ motivele «ce nu pot fi omise f@r@ a distruge succesiunea epic@» – }i (2) motive libere – sau motivele «ce pot fi ^ndep@rtate f@r@ a schimba succesiunea cronologic@ }i cauzal@ a evenimentelor; pornind de la „opozi]ia“ celor dou@ categorii, Roland Barthes a botezat motivele asociate func]ii }i motivele libere indici. (cf. DTL, 286).

A}adar, din punctul de vedere al structuralismului, motivul este cea mai mic@ unitate semnificativ@ a unui text; construc]ia subiectului const@ dintr-o „]es@tur@“ de motive: conexate / asociate, libere, incidentale (care treneaz@ povestirea, solicit$nd alte motive întru sporirea „efectului de retardare“), dinamice, statice; se consider@ c@ dintr-o combina]ie de minimum trei motive rezult@ o secven]@; „motivul particip@ la tem@“ etc.

 Muta]ia valorilor estetice
Muta]ia valorilor estetice este o teorie lovinescian@ despre perceperea diferit@, de la o epoc@ la alta, a elementului estetic, despre „proiec]ia“ valorii din planul sincronic în planul diacronic datorat@ lucr@rii „spiritului veacului“ ce genereaz@ „o iremediabil@ pr@pastie“ între emi]@tor }i receptor, „pr@pastie de gustibus“, peste care pot trece numai erudi]ii, ini]ia]ii.

Al VI-lea volum din monumentala lucrare a lui E. Lovinescu, «Istoria literaturii rom$ne contemporante», poart@ chiar titlul Muta]ia valorilor estetice (1929). Aceast@ teorie lovinescian@ ^ncearc@ s@ g@seasc@ o justificare „salturilor dintr-o literatur@“; ^nr$uririle externe sunt necesare, dar ele nu sunt capabile „s@ inventeze“ o cultur@; ele sunt un soi de catalizatori pentru elementul autohton, av$nd astfel un rost modelator }i ajut$nd o cultur@ / literatur@ s@ se reg@seasc@, s@ se sincronizeze. (v. infra – sincronism).

  Narator

(cf. fr. narrateur, „povestitor“)

Naratorul este cel ce poveste}te, cel ce relateaz@ evenimente / înt$mpl@ri, în succesiuni de momente.

%n „prima v$rst@“ a genului epic, autorul a fost }i narator. %n proza rom$neasc@, istoria rela]iei autor-narator este deosebit de interesant@. Autorul, vocea auctorial@, p$n@ ^n orizontul anului 1930, se identific@ ^n narator, caracteriz$ndu-se prin omniscien]@, ubicuitate etc. %n romanul «Ciocoii vechi }i noi» de Nicolae Filimon, de exemplu, «autorul ^}i asum@ func]iile naratorului, povestind metodic totul: cadru social, evenimente, ac]iuni, personaje; omniscient, autorul-narator „}tie“ totul despre personaje, despre structura lor psihic@, despre trecutul, prezentul }i viitorul lor» (IANConv, 62); autorul-narator „se afl@“, ^n acela}i timp narativ, ^n mai multe locuri din roman (ubicuitatea auctorial-narativ@).

%ncep$nd cu proza realismului, vocea auctorial@ coincide cu vocea naratorului, din dorin]a epicului creator de a fi c$t mai obiectiv, c$t mai impar]ial, ca ^n bildungsromanul «Amintiri din copil@rie» (1881) de Ion Creang@, ca ^n macronuvela «Moara cu noroc» (1881) / romanul «Mara» (1906) de Ioan Slavici, ca ^n «Arhanghelii» (1914) de Ion Ag$rbiceanu, ca ^n «Ion» (1920) / «P@durea sp$nzura]ilor» (1922) de Liviu Rebreanu, ca ^n «Zodia Cancerului» (1929) / «Baltagul» (1930) de Mihail Sadoveanu etc. Dincoace de orizontul anului 1930, „vocile auctoriale“ las@ impresia de a fi trecut definitiv „la subsolul epicit@]ii“, ori ^n seama naratorului / naratorilor, gra]ie rafin@rii }i ponderii stilului indirect-liber, ceea ce duce la apari]ia unor personaje / eroi de mare complexitate „analitic@“, de la personajul-idee-în-tangen]@-la-absolut, ca {tefan Gheorghidiu, din «Ultima noapte de dragoste, ^nt$ia noapte de r@zboi» (1930) }i de la „protagonistul-absent“, George Demetru Ladima, din «Patul lui Procust» (1933), din celebrele romane ale lui Camil Petrescu, la personajul-reflector (Mini, Nory }. a.), la personajul-cas@ / cetate-vie (ora}), din celebrul ciclu al Hallipilor («Fecioarele despletite», din 1926; «Concert din muzic@ de Bach», din 1927; «Drumul ascuns», din 1933; «R@d@cini», din 1938) de Hortensia Papadat-Bengescu, sau la personaje-idei-„cristale / poliedrice“, ca ^n epica expresionismului, absurdului, paradoxismului etc.
  Nara]iune

(lat. narratio, „povestire, istorisire“; cf. fr. narration)

Nara]iunea este categoria estetico-literar@ specific@ epicului, desemn$nd istorisirea / relatarea unor evenimente / înt$mpl@ri, în succesiuni de momente.

Dic]ionarele de termeni literari clasific@ nara]iunile dup@ multiple criterii. Dup@ form@, se disting nara]iuni în versuri – balad@, colind@, epic-poem, epopee, ora]ie de nunt@ etc. – }i nara]iuni în proz@ – nuvel@, povestire, roman, schi]@ etc. Dup@ raportul narator-oper@, exist@ nara]iune subiectiv@ }i nara]iune obiectiv@. Dup@ forma de materializare a expresiei narative, ^nt$lnim nara]iuni lingvistice, în diversitatea stilurilor func]ionale (beletristic@, istoric@ etc.) }i nara]iuni nonlingvistice (de exemplu, nara]iunea sculptat@ a Columnei Decebalo-Traiane din Roma; sau nara]iunea vitraliilor, nara]iunea cinematografic@, electronic@ etc.). {tiin]a al c@rei obiect de cercetare este nara]iunea se nume}te naratologie. %ntre categoriile nara]iunii se eviden]iaz@: 1) timpul nara]iunii prin care se stabile}te raportul dintre timpul povestirii }i timpul discursului; 2) aspectul nara]iunii – «modul ^n care povestirea este perceput@ de c@tre narator (punctul de vedere)»; 3) modalitatea nara]iunii – «modul ^n care naratorul expune povestirea: prin reprezentare, c$nd evenimentele se desf@}oar@, prin intermediul dialogului, ^n fa]a noastr@, ca ^n dram@, sau prin relatare, c$nd autorul relateaz@ faptele, ca ^n cronic@.» (DTL, 290 sq.).

 Naturalism

(cf. fr. naturalisme)

Naturalismul este un curent literar care înseamn@ un soi de „realism exacerbat“, ap@rut mai înt$i prin }coal@ francez@, în vog@, între orizonturile anilor 1865 / 1870 }i 1890 / 1900, promov$nd: (1) surprinderea realit@]ii „crude“, „dure“, „într-o nuditate elementar@“, cu trivialit@]ile, cu scenele barbariei, grotescului, monstruosului, urm@rite p$n@ „în fibrele anatomice“, p$n@ în sferele ereditare etc.; (2) o viziune eminamente fiziologic@ asupra condi]iei umane; (3) accentuarea manifest@rilor din perimetrul instinctualit@]ii; (4) cultivarea unui deosebit interes pentru cazuri / st@ri patologice; (5) o carte ce se înscrie în direc]ia naturalismului trebuie s@ fie „o fotografie a realit@]ii“, „f@r@ a selecta“ cumva semnificativul, substituindu-se „caracterele“ cu „temepramentele“ etc.

Émile Zola (1840 – 1902) este scriitorul ce a articulat estetica naturalismului / zolismului (v. infra – zolism), at$t teoretic, prin Le roman expérimental / Romanul experimental, c$t }i printr-o oper@ exemplar@, ^ntregul ciclu romanesc de dou@zeci de romane „reunite“ sub titlul Les Rougon-Macquart / Familia Rougon-Macquart. %n prefa]a la romanul Thérèse Raquin, Emil Zola ^}i expune c^teva dintre principiile estetice c@rora le r@m$ne fidel ^n ^ntregul ciclu romanesc Les Rougon-Macquart / Familia Rougon-Macquart: «%n „Thérèse Raquin“, am vrut s@ studiez temperamente, iar nu caractere. Aici e toat@ cartea. Am ales personaje complet dominate de nervii }i de s$ngele lor, lipsite de liberul arbitru, t$r$te ^n fiecare act al vie]ii lor de fatalitatea c@rnii. Thérèse }i Laurent sunt ni}te brute omene}ti, nimic mai mult. Am c@utat s@ urm@resc pas cu pas ^n aceste brute h@r]uirea surd@ a patimilor, impulsurilor instinctului, detract@rile cerebrale survenite ^n urma unor crize nervoase. Iubirile celor doi eroi ai mei reprezint@ satisfacerea unor nevoi fizice. Crima pe care o s@v$r}esc este o consecin]@ a adulterului lor (...), remu}c@rile lor reprezint@ oo simpl@ dezordine organic@, o r@zvr@tire a sistemului nervos extrem de ^ncordat. Sufletul este cu totul absent, o recunosc, pentru c@ a}a am vrut s@ fie (...). Scopul pe care l-am urm@rit ^nainte de toate a fost un scop }tiin]ific (...). Am ar@tat tulbur@rile profunde ale unei firi sangvine ^n contact cu o fire nervoas@.». Mai fiecare capitol, ne ^ncredin]eaz@ autorul ^n continuare, este „studiul unui curios caz de fiziologie“; ^n eroi ca Thérèse, Laurent }. a., Émile Zola }i cei din }coala sa, care a devenit europeano-american@ (francezilor – Guy de Maupassant, Alfonse Daudet, Octav Mirbeau, Henry Becque }. a. –, li s-au al@turat: dramaturgul german Gerhart Hauptmann, prozatorii rom$ni I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu }. a., scriitorii ru}i: F. M. Dostoievski, A. P. Cehov, M. Gorki }. a., romancierii americani: Jerome David Salinger, John Ernst Steinbeck, Erskine Caldwel, Truman Capote }. a.), au c@utat animalul }i n-au v@zut dec@t animalul, „not$nd scrupulos senza]iile }i actele acestor fiin]e“, f@c$nd „pe trupuri vii opera]ia analitic@ pe care chirurgii o fac pe cadavre“. Admirabil a deschis c@ile naturalismului / zolismului ^n proza rom$neasc@ I. L. Caragiale, prin nuvelele psihologic-fiziologice, «O f@clie de Pa}te», «%n vreme de r@zboi» etc., unde a aplicat ^n mod special urm@torul s@u principiu estetic „declarat“: «simt enorm }i v@d monstruos». Marele dramaturg }i prozator rom$n din epoca simbiozei clasicism-romantismului pa}optist-unionist valah }i a deschiderilor spre realism, a fost secundat ^n aceast@ direc]ie de Barbu {tef@nescu Delavrancea, L. Rebreanu, Mihail Sorbul, G. M. Zamfirescu }. a.