Universitatea de stat din moldova

 
 
106 
 
CP RM şi pungăşiei (art.192 CP RM), pe când în cazul infracţiunii de şantaj scopul de cupiditate 
nu include scopul de sustragere.  
În definitiv, scopul de cupiditate în cazul infracţiunii de şantaj reprezintă tendinţa făptui-
torului de a se înavuţi pe calea dobândirii bunurilor, a unor facultăţi asupra acestora pentru sine 
ori pentru altul sau în rezultatul săvârşirii de către victimă în folosul făptuitorului sau al terţelor 
persoane a acţiunilor cu caracter patrimonial. Din aceste raţiuni, relevăm că propunerea pe care 
am  invocat-o  supra  privind  completarea  alin.(1)  art.189  CP  RM  cu  locuţiunea  „în  folosul 
făptuitorului sau al unor terţi” este suficientă pentru a percepe că şantajul este comis în scop de 
cupiditate  (profit).  Pentru  a  exista  poziţia  subiectivă  cerută  de  lege,  finalitatea  trebuie  să  fie 
urmărită de făptuitor, indiferent dacă scopul de cupiditate s-a realizat sau nu. Eventual, realizarea 
scopului  de  profit  implică  răspunderea  penală  în  conformitate  cu  una  dintre  circumstanţele 
agravante prevăzute la lit.e) alin.(3) art.189 sau la alin.(5) ori (6) art.189 CP RM. 
 
2.4. Subiectul infracţiunii de şantaj 
Subiect  al  infracţiunii  este  recunoscută  persoana  care  a  comis  o  faptă  prevăzută  de  legea 
penală şi care, graţie faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru această categorie 
de subiecţi, este pasibilă de răspundere penală [8, p.176]. Spre deosebire de această viziune, în 
doctrina  română  se  poate  remarca  atribuirea  calităţii  de  subiect,  cu  specificaţiunea  –  subiect 
pasiv,  inclusiv  persoanei  beneficiare  de  ocrotire  juridico-penală  şi  care  prin  săvârşirea 
infracţiunii  a  suportat  consecinţele  acesteia  [19,  p.148].  Având  în  vedere  criticile  aduse  în 
literatura  de  specialitate  autohtonă  în  defavoarea  distingerii  subiecţilor  infracţiunii  în:  activi 
(propriu-zişi) şi pasivi, nu vom intra într-o polemică vis-à-vis de acest subiect; or, argumentele 
forte  care  planează  în  jurul  acestei  dualităţi  [108,  p.48-49]  au  transformat  această  problemă  în 
una desuetă. De aceea, în subcapitolul 2.1 al tezei am adus argumentele de rigoare de a cerceta 
particularităţile victimei infracţiunii anume în contextul obiectului juridic special.  
Ab initio, ţinem să menţionăm că, în calitatea sa de element al componenţei de infracţiune, 
subiectul infracţiunii  este caracterizat  de anumite semne, pe care le desprindem din prevederile 
alin.(1)  art.21  CP  RM:  caracterul  fizic,  vârsta  şi  responsabilitatea,  semne  indispensabile  pentru 
tragerea la răspundere penală. De remarcat că aceste semne reflectă aspectul juridic al problemei, 
de  aceea  în  mod  special  şi  exclusiv  ne  vom  concentra  eforturile  asupra  elucidării  lor,  în 
detrimentul  aspectului  social;  or,  ceea  ce  ne  interesează  prin  demersul  nostru  ştiinţific  este 
tocmai  încadrarea  juridică  a  faptei,  nu  însă  aplicarea  diferenţiată  şi  strict  individualizată  a 
pedepsei penale, atribuţie exclusivă a instanţei de judecată. 

---

 
 
107 
 
Astfel,  subiectul  infracţiunii  de  şantaj  trebuie  să  aibă  calitatea  de  persoană  fizică. 
Conducându-ne  de  prevederea  de  la  alin.(4)  art.21  CP  RM,  precum  că  persoana  juridică,  cu 
excepţia  autorităţilor  publice,  răspunde  penal  pentru  infracţiunile  pentru  a  căror  săvârşire  este 
prevăzută sancţiunea pentru persoanele juridice în Partea Specială a Codului penal, consemnăm 
că persoana juridică nu poate evolua în calitate de subiect al şantajului, deoarece în sancţiunea de 
la art.189 CP RM nu există nici o menţiune cu referire la pedeapsa aplicabilă persoanei juridice.  
Cu referire la cel de-al doilea semn al subiectului infracţiunii, relevăm că în sistemul legii 
noastre penale legiuitorul a instituit criteriul biologic, adoptând o soluţie dualistă, fixând vârsta 
tragerii la răspundere penală de 16 ani, iar în unele cazuri, expres prevăzute de lege, vârsta de 14 
ani. Astfel, stabilirea vârstei biologice minimale de la care persoana poate fi trasă la răspundere 
penală  urmăreşte  scopul  determinării  momentului  din  care  minorul  începe  să  conştientizeze 
interdicţiile juridico-penale şi să le raporteze la dorinţele sale. Reieşind din prevederile art.21 CP 
RM, răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, în varianta-tip (alin.(1) art.189 
CP RM), survine doar dacă persoana are vârsta de 16 ani, iar în cazul circumstanţelor agravante 
de la alin.(2), (3) şi (4)  – de la 14 ani.  În contrast, legiuitorul rus a instituit vârsta minimală de 
tragere  la  răspundere  penală  pentru  extorcare  (art.163  CP  FR)  de  14  ani,  indiferent  de  alineat. 
Această  poziţie  legislativă  este  susţinută  şi  în  literatura  de  specialitate  rusă.  Bunăoară,  А.В. 
Башков menţionează: „Instituirea în legea penală a vârstei răspunderii penale de 14 ani pentru 
extorcare este fundamentată, deoarece extorcarea  reprezintă o infracţiune violentală săvârşită în 
scop  de  cupiditate,  ce  atentează  nu  doar  asupra  patrimoniului,  ci  şi  asupra  vieţii  sau  sănătăţii 
persoanei” [145, p.111]. Raportând aceste argumente la instrumentariul juridico-penal naţional, 
s-ar  părea,  la  prima  vedere,  că  legiutorul  nostru  nu  a  fost  prea  consecvent  în  stabilirea  vârstei 
minime  de  antrenare  a  răspunderii  penale  pentru  şantaj.  Ne  referim  la  infracţiunea  de  tâlhărie, 
care  de  asemenea  este  o  infracţiune  săvârşită  în  scop  de  cupiditate  şi  care,  spre  deosebire  de 
şantaj, implică în toate ipotezele violenţă, dar pentru care legiuitorul a instituit vârsta minimală 
de  tragere  la  răspundere  penală  de  14  ani,  inclusiv  pentru  varianta-tip.  Însă,  această 
inconsecvenţă este doar aparentă. Să nu uităm că infracţiunea de tâlhărie în varianta-tip (alin.(1) 
art.188 CP RM) include în structura laturii obiective, pe lângă ameninţarea cu aplicarea violenţei 
periculoase pentru viaţă sau sănătate, alternativ şi aplicarea unei asemenea violenţe. În contrast, 
aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătate în cazul infracţiunii de şantaj reprezintă 
acţiunea adiacentă,  care apare pe post de circumstanţă agravantă la alin.(3) art.189 CP RM, iar 
legiuitorul  a  instituit  pentru  acest  semn  calificativ,  aşa  cum  am  şi  menţionat  mai  sus,  vârsta 
tragerii  la  răspundere  penală  de  14  ani.  Astfel,  stabilirea  vârstei  minimale  de  16  ani  pentru 
varianta-tip a şantajului se justifică pe fundalul acţiunii adiacente – ameninţarea, oricare ar fi ea, 

---