Universitatea de stat din moldova

 
 
100 
 
2.3. Latura subiectivă a infracţiunii de şantaj 
Fără  considerarea  laturii  subiective  actul  de  conduită  în  materialitatea  sa  ar  fi  lipsit  de 
semnificaţia  umană  şi  moral-politică,  după  cum  atitudinea  psihică,  nematerializată  în  conduita 
exterioară, ar fi lipsită de aspectele material şi social specifice infracţiunii. Izolarea celor două 
laturi  nu  este,  aşadar,  de  conceput  decât  pe  plan  mental  [19,  p.129-130].  Astfel,  şantajul,  ca  şi 
oricare altă faptă prejudiciabilă, din punctul de vedere al laturii interne se caracterizează printr-
un complex de procese psihice determinate. Dintre acestea, cel mai important rol îl ocupă forma 
de  vinovăţie.
 
Constatarea  o  deducem  şi  din  prevederile  alin.(1)  art.6  CP  RM:  „Persoana  este 
supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie”.  
Vinovăţia  cuprinde  doi  factori:  conştiinţa  (factorul  intelectiv)  şi  voinţa  (factorul  volitiv). 
Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi finalităţilor urmă-
rite prin săvârşirea faptei, precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia. Factorul 
volitiv, însă, este elementul psihic care impulsionează şi comandă energia fizică a omului. Aşa-
dar,  factorul  volitiv  al  infracţiunii  de  şantaj  poate  fi  analizat  doar  în  raport  cu  fapta,  deoarece 
dispoziţia  art.189  CP  RM  nu  este  condiţionată  de  survenirea  unui  anumit  rezultat,  cu  excepţia 
unor circumstanţe agravante. Trebuie însă să remarcăm că ceea ce ne interesează este vinovăţia 
ca  semn  al  conţinutului  infracţiunii
 
prevăzute  la  art.189  CP  RM,  şi  nu  ca  trăsătură  esenţială  a 
infracţiunii. De aceea, ca semn al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când fapta 
de  şantaj  va  fi  săvârşită  în  forma  cerută  de  lege.  Spre  deosebire  de  alte  componenţe  de  infrac-
ţiune, cum ar fi, spre exemplu, cele de la art.145, 149, 151, 157 CP RM, în norma de incriminare 
ce  prevede  răspunderea  penală  pentru  şantaj  legiuitorul  nu  a  indicat  expres  forma  şi  tipul  de 
vinovăţie. În acelaşi timp, în literatura de specialitate [15, p.294; 5, p.69; 162, p.359; 3, p.395; 
103, p.54; 161, p.122; 148, p.710; 154, p.26; 138, p.216 etc.]  este unanim recunoscut faptul că 
latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art.189 CP RM se manifestă prin vinovăţie sub forma 
intenţiei directe. Nu putem să nu fim de acord cu această aserţiune, iar pentru a ne fundamenta 
opţiunea de împărtăşire a acesteia vom aduce următoarele argumente:  
Primo:  Formula  intenţiei  directe  trebuie  să  fie  examinată  în  funcţie  de  construcţia  laturii 
obiective  [200,  p.111].  Aşa  cum  am  demonstrat  în  paginile  anterioare,  componenţa  infracţiunii 
de  şantaj  este  formală,  motiv  din  care  este  exclusă  eventualitatea  unei  intenţii  indirecte;  or,  în 
literatura  de  specialitate  rusă,  pe  bună  dreptate,  a  fost  ridicată  la  rang  de  regulă  următoarea 
concepţie:  „Este  de  neconceput  prezenţa  intenţiei  indirecte  în  ipoteza  infracţiunilor  al  căror 
moment  de  consumare  este  recunoscut  de  legiuitor  ca  fiind  săvârşirea  acţiunii  sau  inacţiunii” 
[183, p.313]. Din aceste raţiuni, elementul intelectiv al infracţiunii de şantaj constă în: 

---

 
 
101 
 
-  conştientizarea de către făptuitor a faptului că el atentează asupra relaţiilor patrimoniale, 
încălcând  prin  aceasta  drepturile  şi  interesele  proprietarului  sau  ale  altor  exponenţi  ai  acestor 
raporturi şi chiar ale altor persoane care nu au legătură cu aceste relaţii, însă se află în raporturi 
apropiate cu acestea; 
- conştientizarea de către făptuitor a faptului că el înaintează neîntemeiat şi ilegal cerinţe cu 
privire  la  transmiterea  gratuită  a  bunurilor  sau  a unor  facultăţi  asupra  acestora  ori  la  săvârşirea 
neechivalentă a acţiunilor cu caracter patrimonial, însoţite de una dintre ameninţările indicate în 
lege – aplicarea violenţei, distrugerea sau deteriorarea bunurilor ş.a.  
Elementul volitiv se caracterizează în exclusivitate prin dorinţa de a săvârşi astfel de fapte, 
fiind exclus ca făptuitorul să poată să admită în mod conştient acţiunile sale. 
Secundo:  Deşi  în  textul  de  lege  nu  găsim  nici  o  menţiune  expresă  cu  privire  la  incidenţa 
vreunui  scop  special,  prezenţa  acestuia  îl  deducem  din  analiza  in  globo  a  materialităţii  faptei. 
Intenţia  de  a  comite  infracţiunea  de  şantaj  este  calificată  de  incidenţa  scopului  special  de 
cupiditate  (profit),  iar  acesta  este  incompatibil  cu  intenţia  indirectă,  fapt  confirmat  şi  de 
interpretarea  cazuală  în  materie  de  şantaj  (pct.24  al  Hotărârii  Plenului  CSJ  a  RM  nr.16/2005). 
Intenţia  făptuitorului  este  orientată  spre  obţinerea  pentru  sine  sau  pentru  un  terţ  a  unui  folos 
patrimonial, motiv din care este oarecum alogic ca făptuitorul să înainteze cerinţele patrimoniale, 
acestea  fiind  întărite  prin  elemente  de  constrângere  şi,  în  acelaşi  timp,  să  nu  dorească 
îndeplinirea  lor  de  către  victimă.  Anume  prezenţa  scopului  infracţiunii  ne  permite  să  vorbim 
despre  un  comportament  volitiv,  care  nu  poate  fi  decât  intenţionat  [205,  p.95].  „Scopul  de 
cupiditate nu este pur şi simplu o manifestare a ilicităţii şi netemeiniciei extorcării, dar o dorinţă 
(sublinierea ne  aparţine  –  n.a.) concretă  şi  persecutorie de înavuţire în  asemenea mod”, susţine 
autorul  Р.З.  Абдулгазиев  [140,  p.71].  De  aceea,  are  dreptate  V.Cioclei  când  afirmă  că  „ori  de 
câte ori scopul caracterizează intenţia, anume – prin inserarea acestuia, explicit sau implicit, în 
norma de incriminare, avem de-a face cu o intenţie directă calificată” [23, p.278].  
Astfel  privite  lucrurile,  identificarea  scopului  special  în  cazul  şantajului  este  o  condiţie 
obligatorie  pentru  subiecţii  oficiali  de  aplicare  a  legii  penale,  procedeu  care  permite  încadrarea 
corectă  a  faptelor  prejudiciabile  cu  care  se  confruntă;  or,  o  funcţie  esenţială  a  scopului 
infracţiunii  de  şantaj  pe  care  o  deducem  este  cea  de  disociere  a  acestei  fapte  prejudiciabile  de 
cele conexe. O deducem şi din pct.24 al Hotărârii Plenului CSJ a RM nr.16/2005, potrivit căruia 
şantajul  se  deosebeşte  de  samavolnicie  şi  prin  trăsăturile  laturii  subiective:  şantajul  presupune 
prezenţa  intenţiei  directe  şi  a  scopului  de  cupiditate  (profit),  în  timp  ce  samavolnicia  poate  fi 
săvârşită din intenţie directă sau indirectă, iar prezenţa vreunui scop nu este obligatorie – criteriu 
de delimitare, care, de altfel, s-a infiltrat fără careva rezerve şi în literatura de specialitate [206, 

---