Universitatea de stat din moldova

 
 
96 
 
nenumărate ori cerând bani de la partea vătămată L.L., ameninţându-l, printre altele, cu răpirea 
fiicei  sale  (sublinirerea  ne  aparţine  –  n.a.).  Considerând  ameninţările  ca  fiind  reale,  partea 
vătămată a fost nevoită să achite 150 mii dolari SUA, iar la 07 august 1997, la locul transmiterii 
banilor, Ş.V. a fost reţinut de lucrătorii poliţiei [53]. După cum este lesne de observat  din speţa 
propusă,  o  mai  mare  influenţă  asupra  victimei  a  exercitat-o  ameninţarea  cu  răpirea  rudei 
apropiate decât ameninţarea cu distrugerea bunurilor. 
Referindu-ne la semnificaţia acţiunii adiacente analizate, vom apela la interpretarea cazuală 
în  materie  de  şantaj.  În  context,  în  pct.10  al  Hotărârii  Plenului  CSJ  a  RM  nr.16/2005  se 
menţionează:  „Ameninţarea  cu  răpirea  reprezintă  inspirarea  temerii  că  făptuitorul  va  răpi 
proprietarul,  posesorul,  deţinătorul,  rudele  sau  apropiaţii  acestora,  în  cazul  în  care  proprietarul, 
posesorul,  deţinătorul  nu-i  va  îndeplini  cerinţa”.  Se  pare  că  de  această  dată  Plenul  Curţii 
Supreme  de  Justiţie  nu a  fost  atât  de  explicit.  Aceasta  deoarece  nu  au  fost  punctate  trăsăturile 
caracteristice care derivă din noţiunea de răpire, aşa cum a făcut-o în pct.9 al aceleiaşi Hotărâri, 
interpretând  semnificaţia  termenilor  „distrugere”  şi  „deterioare”.  Este  adevărat  că  în  pct.15  al 
Hotărârii Plenului CSJ a RM nr.16/2005 sunt reflectate acţiunile succesive care cad sub incidenţa 
noţiunii de răpire, dar această interpretare se referă la alin.(4) art.189 CP RM – „Şantajul însoţit 
de răpirea proprietarului, posesorului sau deţinătorului, a rudelor sau apropiaţilor acestora”. Nu 
dorim să creăm iluzia că una şi aceeaşi noţiune de răpire are o semnificaţie distinctă, dorim doar 
să  atenţionăm  că,  în  acest  context,  există  o  diferenţă  substanţială  dintre  conţinutul  celor  două 
modalităţi, motiv pentru care ambele variante ar fi trebuit să să bucure de o exegeză temeinică. 
Nici  viziunile  doctrinare  asupra  conţinutului  noţiunii  „ameninţarea  cu  răpirea  proprietarului, 
posesorului,  deţinătorului,  a  rudelor  sau  a  apropiaţilor  acestora”  nu  sunt  dintre  cele  mai 
fructuoase.    În  această  ordine  de  idei,  nu  putem  fi  de  acord  cu  opinia,  potrivit  căreia  această 
modalitate presupune ameninţarea victimei  cu sechestrarea sau  cu reţinerea ei,  a unei  rude sau 
persoane  apropiate,  în  scopul  de  a-l  forţa  pe  proprietar,  posesor  sau  deţinător  să  cedeze  ilegal 
bunurile  proprietarului  [3,  p.394].  Considerăm  această  explicaţie  defectuoasă  din  perspectiva 
utilizării  unor  termeni  care  nu  reflectă  pe  deplin  conţinutul  noţiunii  de  răpire.  In  concreto, 
termenul „sechestrare” semnifică, potrivit Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii române [59, 
p.1764],  reţinerea  cu  forţa,  izolarea  ilegală  şi  abuzivă  a  unei  persoane.  Aşadar,  noţiunile  de 
sechestrare şi reţinere au aceeaşi semnificaţie. În acelaşi timp, din perspectivă juridică, noţiunea 
de sechestrare este utilizată în contextul unor bunuri aflate în litigiu, motiv pentru care termenul 
utilizat  este  impropriu  răpirii  unei  persoane.  Totodată,  reţinerea,  ca  acţiune  independentă,  for-
mează conţinutul noţiunii de privare de libertate, şi nu cel de răpire, noţiuni care se află în cora-
port de parte-întreg. Într-un final, privită ca modalitate a acţiunii adiacente din cadrul infracţiunii 

---

 
 
97 
 
prevăzute la alin.(1) art.189 CP RM, considerăm că ameninţarea cu răpirea proprietarului, pose-
sorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora constituie insuflarea victimei a temerii 
că, dacă ea nu se va conforma cererii patrimoniale a făptuitorului, atunci ea, rudele sau apropiaţii 
ei vor fi:  
- capturate, luate şi deplasate din locul de aflare a acestora, urmate de reţinerea cu privarea 
deplină de libertate contrar voinţei (prin constrângere fizică sau psihică) sau cu neluarea în seamă 
a voinţei acestora (prin profitarea de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima 
voinţa);  
- reţinute cu privarea deplină de libertate prin înşelăciune sau abuz de încredere. 
După  finalizarea  analizei  particularităţilor  acţiunii  prejudiciabile  a  faptei  de  şantaj, 
consemnăm  că  circumstanţa  legală  de  individualizare  a  pedepsei  în  sensul  agravării  acesteia, 
prevăzută  la  lit.k)  alin.(1)  art.77  CP  RM  –  „săvârşirea  infracţiunii  cu  aplicarea  constrângerii 
psihice”  –  nu  trebuie  să  fie  luată  în  consideraţie  la  individualizarea  pedepsei  pentru  fapta  de 
şantaj; or, aceasta ar conduce la neglijarea prevederilor de la alin.(2) art.77 CP RM şi, pe cale de 
consecinţă, la încălcarea principiului legalităţii. 
De asemenea, relevăm că în varianta-tip a şantajului (alin.(1) art.189 CP RM), componenţa 
infracţiunii de şantaj  este una formală. Astfel,  momentul  de  consumare a şantajului este cel  al 
înaintării cererii patrimoniale, cerere însoţită de una dintre acţiunile adiacente. Având în vedere 
faptul că şantajul, după natura sa juridică, are conotaţii patrimoniale, apare ca firească întrebarea: 
Care sunt raţionamentele de care s-a condus legiuitorul atunci când a atribuit şantajul la categoria 
infracţiunilor  formale?  Din  perspectiva  întrebării  formulate,  nu  putem  să  nu  fim  de  acord  cu      
Р.З. Абдулгазиев, care  susţine că „... omisiunea de a include în  structura componenţei  infrac-
ţiunii anumite consecinţe de genul obţinerii foloaselor patrimoniale se fundamentează pe carac-
terul mijlocului infracţional, iar în limitele lui – utilizarea pentru constrângerea victimei (amenin-
ţarea, violenţa),  se profilează pericolul atentatelor asupra persoanei. Se pare că din raţiuni analo-
gice au reieşit şi conceptualizările „ex iuris” asupra extorcării: actualmente, în limba rusă verbul 
„a extorca” are numai o formă imperfectă, adică acest concept prin sine însuşi nu implică acţiuni 
care  conduc  la  un  anumit  rezultat”  [140,  p.65-66].  Într-adevăr,  raportând  momentul  de  consu-
mare  la  survenirea  anumitor  consecinţe,  adică  atribuind  şantajul  la  categoria  componenţelor 
materiale, legea penală nu mai răspundea necesităţilor apărării intereselor persoanei şi, pe cale de 
consecinţă, aceasta generând un impact negativ asupra luptei cu fenomenul în cauză.  
În alt context, consemnăm că dintre tipurile activităţii infracţionale neconsumate în cazul 
şantajului nu se pune la dubiu posibilitatea existenţei pregătirii de infracţiune. Mai mult ca atât, 

---