Universitatea de stat din moldova

 
 
90 
 
–  n.a.),  au  cerut  şi  au  primit  de  la  ea  mijloace  băneşti  în  sumă  de  4800  lei,  300  euro  şi  200 
dolari SUA [78]. 
În  opoziţie  cu  interpretarea  judiciară  în  materie,  în  literatura  de  specialitate  a  Republicii 
Moldova [89, p.206] se susţine că constrângerea prin ameninţarea cu răspândirea unor informaţii 
care se referă la comiterea infracţiunii sau a altui delict nu înjosesc persoana, ci, dimpotrivă, este 
într-o  anumită  măsură  socialmente  utilă;  or,  la  ştirile  defăimătoare  se  referă  doar  acelea  care 
înjosesc onoarea şi demnitatea persoanei. Un punct de vedere apropiat aparţine lui A.Г. Уфалов 
[221,  p.137]:  „Trezeşte  nedumerire  faptul  că  darea  în  vileag  a  informaţiilor  despre  faptele 
veridice, nu însă şi false, referitoare la comiterea unor infracţiuni va leza onoarea şi demnitatea 
persoanei, va cauza daune obiectului juridico-penal protejat”.  
Indubitabil,  denunţarea  persoanei  în  comiterea  unei  infracţiuni  sau  contravenţii  este  o 
activitate  absolut  legală  şi  socialmente  utilă,  datorită  preponderenţei  sau  superiorităţii  unei 
anumite valori sociale, şi anume: înfăptuirea justiţiei şi prevenirea criminalităţii. Denunţarea este 
un drept al persoanei, nu însă o obligaţie; or, în concepţia legii penale a Republicii Moldova, spre 
deosebire de vechiul cadru incriminator [26, art.86, 203], fapta de nedenunţare nu mai constituie 
infracţiune.  În  acelaşi  timp,  utilizarea  informaţiei  ce  vizează  săvârşirea  faptelor,  reprimate  de 
legea penală sau contravenţională, în scopuri personale, drept „momeală” în mâinile făptuitorului 
de  a  i  se  transmite  anumite  bunuri,  dreptul  asupra  acestora  sau  de  a  fi  săvârşite  alte  acţiuni  cu 
caracter  patrimonial,  reprezintă  o  faptă  reprobabilă,  dar  care  nu  lezează  onoarea  şi  demnitatea 
persoanei. Per a contrario, ameninţarea cu răspândirea unor informaţii false despre comiterea de 
către victimă, rudele sale sau apropiaţii ei a unor fapte ilegale este în măsură a afecta cinstea şi 
demnitatea persoanei. Despre veridiciatea acestei alegaţii ne convingem apelând la interpretarea 
istorică a faptei de calomnie, faptă dezincriminată prin eliminarea art.170 „Calomnia” din Codul 
penal,  operată  prin  Legea  Republicii  Moldova  pentru  modificarea  Codului  penal  al  Republicii 
Moldova,  nr.111-XV  din  22.04.2004  [94].  Fiind  definită  ca  răspândire  cu  bună-ştiinţă  a  unor 
scorniri  minciunoase  ce  defăimează  o  altă  persoană,  însoţită  de  învinuirea  în  săvârşirea  unei 
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave ori soldată cu urmări grave, infracţiunea 
de  calomnie  vătăma,  în  mod  exclusiv  sau  în  principal,  relaţiile  sociale  cu  privire  la  cinstea  şi 
demnitatea persoanei [15, p.133; 136, p.42]. 
Astfel,  reieşind  din  alegaţiile  de  mai  sus,  considerăm  că,  de  lege  lata,  ameninţarea  cu 
răspândirea informaţiilor veridice despre comiterea unei infracţiuni sau contravenţii, deşi este în 
măsură a constrânge victima la satisfacerea cerinţelor ilegale cu caracter patrimonial înaintate de 
făptuitor, nu poate alcătui conţinutul acţiunii adiacente a şantajului. Aceasta deoarece, aşa cum 
corect se susţine în doctrină [89, p.206], utilizarea termenului  „defăimătoare” restrânge, în mare 

---

 
 
91 
 
măsură,  cercul  informaţiilor  care  pot  fi  răspândite  de  şantajist  pentru  constrângerea  psihică  a 
victimei în scopul obţinerii bunurilor.  
Caracterul restrâns al acestei modalităţi se datorează reminiscenţei fostului tipar reglemen-
tar pe care îl conţinea art.125 din Codul penal în redacţia din 1961. În plan comparat, remarcăm 
că,  spre  deosebire  de  legiuitorul  autohton,  legiuitorul  Federaţiei  Ruse  a  lărgit  spectrul  de 
modalităţi, inserând în legea penală în redacţia din 1996 [213] o nouă varietate de ameninţare ce 
constă în răspândirea altor ştiri care pot cauza daune esenţiale drepturilor şi intereselor legale ale 
victimei  sau  ale  apropiaţilor  ei.  Este  oare  oportună  includerea  acestei  forme  de  ameninţare  în 
spectrul de modalităţi normative la categoria variantei-tip a art.189 CP RM?  
Considerăm  de  neacceptat  o  asemenea  soluţie.  Chiar  dacă  se  punctează  asupra  gradării 
daunei, precum şi asupra naturii juridice a drepturilor şi intereselor, cadrul incriminator nu este 
în măsură a răspunde cerinţelor legalităţii incriminării; or, sintagma „daune esenţiale drepturilor 
şi  intereselor  legale  ale  victimei  sau  apropiaţilor  ei”,  nefiind  definită  de  legea  penală,  este 
susceptibilă  de  dificultăţi  suplimentare  de  interpretare  în  vederea  aprecierii  corecte  a 
componenţei şantajului, fapt remarcat şi în literatura de specialitate rusă [221, p.134]. Preluând 
necondiţionat modalitatea normativă din legea penală a Federaţiei Ruse amintită mai sus, riscăm 
să încălcăm cerinţele de previzibilitate şi claritate a normei de incriminare, cerinţe desprinse din 
jurisprudenţa CEDO [61; 67; 101]. 
Alte ştiri decât cele defăimătoare care, fiind răspândite în tot sau în parte, pot cauza daune 
esenţiale drepturilor şi intereselor legale ale victimei sau apropiaţilor ei, sunt informaţiile pe care 
victima  sau  apropiaţii  ei  doresc  să  le  păstreze  în  taină.  Din  această  perspectivă,  apare  încă  o 
valoare  socială  pusă  în  pericol  de  a  fi  lezată,  proiectată  prin  prisma  componenţei  de  extorcare 
prevăzute  la  art.163  din  Codul  penal  al  Federaţiei  Ruse,  şi  anume:  dreptul  la  viaţa  intimă, 
familială sau privată. 
Nefiind de acord cu modelul de incriminare pe care ni-l oferă legiuitorul Federaţiei Ruse, 
dar urmărind scopul optimizării cadrului legal în materie de şantaj, unii autori [5, p.61] pledează 
pentru  înlocuirea  conţinutului  acestei  modalităţi  a  acţiunii  adiacente  cu  sintagma  pe  care  ne-o 
sugerează Codul penal-Model al ţărilor membre ale CSI [191]: „ameninţarea cu răspândirea unor 
informaţii,  pe  care  victima  sau  apropiaţii  ei  doresc  să  le  păstreze  în  taină”.  Reflectând  asupra 
acestui  punct  de  vedere,  nu  putem  să  nu  remarcăm  că,  conceptual,  prin  „informaţii  pe  care 
victima sau apropiaţii ei doresc să le păstreze în taină” se are în vedere doar informaţiile veridice; 
or, este oarecum alogic să doreşti să păstrezi în taină ceea ce nu corespunde adevărului. Din acest 
unghi de vedere, ameninţarea cu divulgarea unor informaţii care nu corespund adevărului, deşi ar 
exercita o influenţă motivaţională asupra victimei, nu ar avea o acoperire juridică în baza art.189 

---