Universitatea de stat din moldova

 
 
92 
 
CP  RM.  De  aceea,  trebuie  să  ne  orientăm  nu  spre  a  înlocui  sintagma  cercetată,  dar  spre  a  o 
completa.  Deci,  respectând  principiul  unicităţii  terminologiei  utilizate  în  unul  şi  acelaşi  act 
normativ, oportun ar fi să completăm sintagma analizată, utilizând modalitatea acţiunii adiacente 
din  cadrul  traficului  de  fiinţe  umane,  faptă  incriminată  la  art.165  CP  RM,  şi  anume  – 
ameninţarea cu divulgarea informaţiilor confidenţiale. Interpretând această modalitate cu ocazia 
analizei juridico-penale a traficului de fiinţe umane, S.Brînză susţine, întemeiat, că ea trebuie să 
fie tratată drept  efectuare de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că 
anumite informaţii, constituind secretul personal al victimei, ar putea fi destăinuite familiei sale 
ori  altor  persoane,  ceea  ce  ar  pune-o  într-o  lumină  nefavorabilă  în  raport  cu  aceste  persoane, 
astfel  reducându-i  la  minimum  resursele  psihice  necesare  pentru  a  rezista  constrângerii  [15, 
p.147].  După  această  digresiune,  propunem  de  lege  ferenda  următorul  conţinut  al  acţiunii 
adiacente  –  „ameninţarea  cu  răspândirea  unor  informaţii  defăimătoare  sau  confidenţiale”. 
Considerăm  că  o  astfel  de  formulare  a  modalităţii  acţiunii  adiacente  în  cadrul  faptei 
prejudiciabile  de  şantaj  ar  putea  îngloba  potenţialele  ipoteze  de  exploatare  a  vulnerabilităţii 
victimei  apte  de  a  asigura  realizarea  cerinţelor  patrimoniale  ale  făptuitorului,  ca  de  exemplu: 
secretul adopţiei, secretul confesiunii etc., informaţii care nici pe departe nu lezează onoarea şi 
demnitatea persoanei, deci care actualmente nu se cuprind în categoria ştirilor defăimătoare. 
O  altă  modalitate  a  acţiunii  adiacente  în  cadrul  faptei  prejudiciabile  de  şantaj  este 
ameninţarea  cu  deteriorarea  sau  cu  distrugerea  bunurilor  proprietarului,  posesorului  sau 
deţinătorului. Iată ce se menţionează despre această modalitate în pct.9 al Hotărârii Plenului CSJ 
a  RM  nr.16/2005:  „Ameninţarea  cu  distrugerea  sau  deteriorarea  bunurilor  constituie  insuflarea 
victimei a temerii că, dacă ea nu se va conforma cererii făptuitorului, atunci bunurilor ei le va fi 
cauzat  un  astfel  de  prejudiciu,  încât  li  se  va  înrăutăţi  calitatea  şi  va  fi  exclusă  sau  limitată 
utilizarea  acestor  bunuri  fără  o  reparaţie  prealabilă  (în  cazul  ameninţării  cu  deteriorarea 
bunurilor), ori bunurile vor fi aduse într-o asemenea stare, încât ele îşi vor pierde completamente 
calitatea şi valoarea, neputând fi utilizate conform destinaţiei chiar după efectuarea reparaţiei (în 
cazul  ameninţării  cu  distrugerea  bunurilor)”.  O  interpretare  similară  o  regăsim  şi  în  lucrarea 
autorilor ruşi  Л.Д. Гаухман şi  С.В. Maксимов [161, p.121]. 
Pentru    reflectarea  esenţei  juridice  a  noţiunii  „ameninţarea  cu  deteriorarea  sau  cu  distru-
gerea bunurilor proprietarului, posesorului sau deţinătorului”, aducem ca exemplu următorul caz 
din  practica  judiciară:  În  perioada  19.01.2010  –  09.02.2010,  S.A.  a  transmis  intenţionat,  prin 
telefonul său mobil, în scop de profit, mai multe mesaje la telefonul mobil ce aparţinea cet. D.S. 
Mesajele conţineau cereri  de a  i se transmite suma de 10 000 euro, al cărei echivalent la data 

---

 
 
93 
 
de  19.01.2010  constituia  176  773  lei,  ameninţându-l  pe  ultimul  cu  distrugerea  bunurilor,  şi 
anume – cu incendierea maşinii sau a casei [131] (sublinierea ne aparţine – n.a.). 
În  literatura  de  specialitate  a  fost  susţinut  că,  de  regulă,  şantajistul  nu  ameninţă  cu 
distrugerea sau deteriorarea bunurilor, pe care victima trebuie să i le transmită, ci a altor bunuri 
care se  află în  posesia ei.  Indubitabil,  făptuitorul conştientizează că victima, percepând semni-
ficaţia  conţinutului  ameninţării  şi  neavând  resurse  de  apărare,  ar  prefera  distrugerea  sau  dete-
riorarea lor decât transmiterea aparent benevolă făptuitorului. Aceasta ţine în principal de natura 
psihologiei  umane,  dar  şi  de  tendinţa  victimei  de  a  fi  create  probe  şi,  prin  aceasta,  facilitând 
tragerea  la  răspundere  penală  în  eventualitatea  în  care  făptuitorul  va  trece  la  materializarea 
ameninţării. Toate acestea sunt în detrimentul făptuitorului. Să nu uităm că făptuitorul are scop 
acaparator,  interesul  său  având  o  natură  materială  şi  nu  de  răzbunare;  or,  în  cazul  în  care 
făptuitorul ameninţă cu distrugerea sau deteriorarea bunului pe care victima trebuie să-l transmi-
tă,  iar  ultima  nu-i  va  satisface  doleanţa,  atunci  materializarea  ameninţării  nu  va  mai  constitui 
mijloc de constrângere a victimei la transmiterea bunului râvnit de făptuitor. Ultimul ar săvârşi 
distrugerea sau deterioarea bunului doar din motiv de răzbunare. În acelaşi timp, nu putem nega 
în totalitate o astfel de ipoteză în care făptuitorul ar ameninţa victima cu distrugerea sau deterio-
rarea bunurilor, pe care aceasta trebuie să i le transmită. Mai mult ca atât, în norma de incrimi-
nare o astfel de cerinţă nici nu este reţinută. Reflectăm asupra acestei probleme doar din raţiuni 
pur  teoretice,  în  vederea  surprinderii  eventualelor  situaţii  ipotetice.  Astfel,  atunci  când  se  ame-
ninţă cu distrugerea sau deteriorarea bunurilor, pe care victima trebuie să i le transmită, făptui-
torul  mizează  pe  naivitatea  persoanei  care  speră  că  în  viitorul  apropiat  îşi  va  recupera  bunul 
transmis aparent benevol. În concluzie, nu are relevanţă la încadrare dacă făptuitorul a ameninţat 
victima cu distrugerea sau deteriorarea bunurilor, pe care victima trebuie să i le transmită sau a 
altor  bunuri  care  se  află  în  posesia  ei;  or,  ambele  ipoteze  constituie  forme  de  influenţă  asupra 
voinţei victimei. 
În  alt  context,  în  literatura  de  specialitate  rusă  s-a  mai  susţinut  că  adevărata  voinţă  a 
legiuitorului,  care  este  expusă  în  dispoziţia  articolului  ce  incriminează  extorcarea  (art.163  CP 
FR) prin sintagma „... ameninţând ... cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ...”, presupune nu 
doar  ameninţarea  cu  deteriorarea  sau  distrugerea  nemijlocită  a  bunurilor,  dar  şi  oricare  alte 
acţiuni, în rezultatul cărora bunurile ies din sfera de acţiune a proprietarului sau posesorului pe 
un  timp  îndelungat  nedeterminat.  În  această  ordine  de  idei,  А.А.  Щербаков  susţine  că 
ameninţarea  de  a  nu  returna  victimei  bunurile  anterior  luate  de  făptuitor  se  echivalează  cu 
dispariţia bunului, deci cu ameninţarea de a distruge sau deteriora bunurile victimei [226, p.30]. 
Nu  putem  fi  de  acord  cu  această  alegaţie;  or,  prin  scoaterea  bunului  din  stăpânirea  efectivă  a 

---