Universitatea de stat din moldova

 
 
102 
 
p.9; 21, p.135]. Iată de ce în practica judiciară tocmai lipsa scopului de cupiditate a stat la baza 
reîncadrării de către instanţa de fond a acţiunilor făptuitorilor în conformitate cu art.352 alin.(3) 
lit.d) CP RM, care erau învinuiţi de şantaj, şi menţinerii acestei încadrări şi de către instanţa de 
apel,  având  în  vedere  următoarele  circumstanţe:  În  luna  septembrie  a  anului  2008,  D.Iu., 
împreună cu alte două persoane, urmărind scopul restituirii sumei de bani în mărime de 28 000 
euro  (sublinierea ne aparţine – n.a.), pe care i-ar fi pierdut unul din grupul lor, l-au ameninţat 
pe A.M., pe soţia acestuia şi pe fiica lor minoră cu răfuială fizică, cerându-le să le fie transmisă 
suma de 28 000 euro sau să li se transmită în proprietate apartamentul situat pe str. Costiujeni, 
mun. Chişinău. Fiind pus sub ameninţare din partea lui D.Iu şi a celorlalte două persoane, A.M. 
a  pregătit,  sub  supravegherea  acestora,  actele  pentru  perfectarea  tranzacţiei  de  înstrăinare  a 
apartamentului,  iar  banii  în  sumă  de  28  000  euro  proveniţi  din  tranzacţia  de  înstrăinare  a 
apartamentului i-a transmis lor [36]. 
În altă oridine de idei, în literatura de specialitate rusă se relevă că scopul de cupiditate în 
cazul  extorcării  (art.163  CP  FR)  are  un  conţinut  complex.  Aceasta  deoarece  scopul  acestei 
infracţiuni, susţine М.Третьяк, include scopuri personale care se profilează în procesul influen-
ţării  violentale  asupra  victimei,  scopuri  caracteristice  infracţiunii  în  ansamblu,  precum  şi  alte 
scopuri  mai largi, pentru  a  căror atingere  se  şi  comite infracţiunea [211, p.58].  Nu putem nega 
faptul  că  sub  aspectul  laturii  interne  ar  exista  un  imbold  refractabil  al  făptuitorului,  refracţie 
datorată  mecanismului  de  comitere  a  infracţiunii  de  şantaj.  Indubitabil,  săvârşirea  acţiunii 
adiacente în cadrul faptei prejudiciabile de şantaj este dictată de imboldul de a subordona voinţa 
victimei, astfel  încât  aceasta să se supună cerinţelor patrimoniale înaintate de făptuitor, însă nu 
putem face abstracţie de faptul că scopul final al acestei infracţiuni rezidă în tendinţa de a obţine 
un folos patrimonial, deci scopul nu poate fi decât de cupiditate (profit). 
Pentru  a  explica  geneza  comiterii  faptei  de  şantaj,  nu  putem  omite  cercetarea  motivului 
infracţiunii, acesta constituind, ca şi scopul, un semn al laturii subiective. Dacă scopul presupune 
reprezentarea clară a rezultatului unei activităţi, atunci mobilul faptei face să apară în conştiinţa 
făptuitorului  necesitatea  unei  anumite  activităţi  de  natură  să  ducă  la  satisfacerea  impulsului 
intern  [20,  p.193].  Având  în  vedere  legătura  indisolubilă  dintre  scop  şi  motiv,  vom  elucida 
particularităţile ultimului prin relevarea naturii sociale şi juridice a scopului de cupiditate. 
Astfel, în teoria dreptului penal scopul de cupiditate este conceput în două accepţiuni: în 
sens  îngust  şi  în  sens  larg.  Adepţii  accepţiunii  stricto  sensu  pornesc  de  la  sensul  etimologic  al 
cuvântului  „cupiditate”,  iar  asemenea  concepere  a  lucrurilor  le  permit  să  susţină  că  prezenţa 
scopului  de  cupiditate  indică  asupra  faptului  că  făptuitorul  acţionează  din  motivaţii  cupidante, 
pentru  satisfacerea  necesităţilor  materiale  personale  [218,  p.226].  Pe  acelaşi  făgaş  se  situează 

---

 
 
103 
 
autorul  А.И.  Бойцов:  „Deşi  acţiunile  care  alcătuiesc  latura  obiectivă  a  extorcării  (şantajului) 
poartă un caracter diversificat, sub aspectul laturii subiective ele sunt unificate de motivaţia de 
cupiditate”  [148,  p.710].  Din  cele  susţinute  de  promotorii  accepţiunii  înguste  a  cupidităţii  ar 
reieşi că şi motivul infracţiunii de şantaj este unul calificat.  
Per  a  contrario,  promotorii  concepţiei  lato  sensu  a  scopului  de  cupiditate  susţin  că  cupi-
ditatea în dreptul penal  nu coincide cu  conceptul de cupiditate ca o categorie etico-morală. De 
aceea, А.Г. Безверхов opinează că, din punct de vedere juridico-penal, cupiditatea cuprinde un 
cerc  larg  de  tendinţe,  orientate  spre  înavuţirea  nu  doar  personală,  dar  şi  a  terţilor,  manifestată 
prin obţinerea ilegală a unui folos patrimonial pentru sine sau pentru altul [146, p.156].  
Deoarece  nu  suntem  de  acord  cu  accepţiunea  stricto  sensu  a  scopului  de  cupiditate,  vom 
apela  la  o  opinie  exprimată  de  S.Brînză:  „Năzuinţa  de  a  fi  scutit  de  cheltuielile  materiale  – 
celălalt aspect al interesului material – nu reprezintă motivul de cupiditate. Prezenţa scopului de 
cupiditate  nu  presupune  prezenţa  obligatorie  a  motivului  de  cupiditate”  [18,  p.604].  Despre 
veridicitatea  acestor  alegaţii  ne  dovedeşte  următorul  exemplu  din  practica  judiciară:  În  toamna 
anului 1996, într-o zi nestabilită de organul de urmărire penală, I.I. împreună cu M.I., M.V. şi o 
persoană  neidentificată  de  organul  de  urmărire  penală,  acţionând  conform  planului  alcătuit,    
s-au deplasat, în jurul orei 02:00, la domiciliul cet. R.A. din s.Vulcăneşti, r-nul Nisporeni. Ajunşi 
acolo,  au  efectuat  trei  împuşcături  dintr-un  pistol  în  poarta  de  la  intrare  în  gospodărie,  cu 
scopul  de  a  o  determina  pe  R.A.  şi  familia  ei  să  părăsească  casa  de  locuit  (sublinierea  ne 
aparţine  –  n.a.)  şi  satul.  În  caz  contrar,  dacă  ultima  nu  va  îndeplini  cerinţa  lui  I.I.  şi  M.V., 
aceştia  au  ameninţat-o  că  toţi  membrii  familiei  R.  vor  fi  omorâţi.  Deoarece  a  perceput 
ameninţările  ca  fiind  reale,  directe  şi  realizabile,  R.A.  a  părăsit  împreună  cu  familia  casa  de 
locuit  şi  s-a  stabilit  cu  traiul  în  s.Peresecina,  r-nul  Orhei.  I.I.  a  ocupat  nelegitim  casa  ei, 
instalându-l în această casă pe fiul său, I.V., cu familia, pentru a locui în ea [39] (sublinierea ne 
aparţine – n.a.). După cum rezultă din speţa dată, folosul patrimonial exprimat în facultatea de 
abitaţie nu a fost reţinut de făptuitori nici în planul atitudinii psihice, dar nici în materialitate, ci 
de apropiaţii unuia dintre coautori. De aceea, prin satisfacerea necesităţilor materiale ale terţilor, 
făptuitorul manifestă şi interesele sale ascunse, astfel încât ca şi cum se produce o transgresare a 
propriilor interese cupidante către terţele persoane. Însă, îmbogăţirea nemijlocită a ultimelor nu 
presupune lipsa scopului de cupiditate la persoana care a contribuit la aceasta.  
Fireşte, în majoritatea cauzelor de şantaj făptuitorii acţionează din motiv de cupiditate. De 
exemplu, într-o cauză penală, instanţa a constatat prezenţa interesului material, având în vedere 
că motivul de cupiditate se prezintă ca unul dintre aspectele interesului material, în următoarele 
circumstanţe: În perioada 17 ianuarie – începutul lunii aprilie 2011, G.M., acţionând în scopul 

---