Universitatea de stat din moldova

 
 
104 
 
dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane, din interes material (sublinierea ne aparţine – n.a.), 
având  o  atitudine  trufaşă  de  superioritate  faţă  de  minorul  M.I.,  student  în  anul  I  al  Şcolii 
Profesionale  nr.101  din  or.  Râşcani,  aflându-se  în  faţa  căminului  instituţiei  de  învăţământ 
indicate  mai  sus,  situat  pe  str.  Lăpuşneanu,  or.  Râşcani,  în  mod  repetat  a  cerut  de  la  M.I.  ca 
acesta  să-i  transmită  bani  în  sumă  totală  de  260  lei.  I-a  spus  că  cere  aceşti  bani  pentru  a-l 
proteja de  acţiunile prejudiciabile din  partea unor  terţe  persoane,  ameninţându-l  că dacă M.I. 
nu îi va da banii solicitaţi, va fi maltratat fizic [130]. 
Reieşind  din  cele  statuate  mai  sus,  considerăm  că  adevărata  fizionomie  a  scopului  de 
cupiditate  în  contextul  infracţiunii  analizate  nu  implică  neapărat  şi  un  motiv  de  cupiditate. 
Aceasta se explică prin faptul că folosul patrimonial urmărit de făptuitor poate fi pentru dânsul 
însuşi sau pentru un terţ. În cazul infracţiunii de şantaj, nu contează care este destinaţia folosului 
patrimonial  urmărit  de  către  făptuitor:  pentru  sine  sau  pentru  apropiaţii  săi,  pentru  ceilalţi 
participanţi la infracţiune sau chiar pentru unele persoane care nu au nici o legătură directă sau 
indirectă cu făptuitorul, în sensul că acesta nu este legat de ele de o anumită obligaţie morală sau 
patrimonială.  De  aceea,  pentru  sporirea  calităţii  actului  de  justiţie,  ne  pronunţăm  asupra 
oportunităţii  consacrării  în  dispoziţia  alin.(1)  art.189  CP  RM  a  lipsei  relevanţei  motivului  de 
cupiditate, fapt realizabil prin introducerea locuţiunii „în folosul făptuitorului sau al unor terţi”. 
În  alt  context,  remarcăm  că  lipsa  indicării  exprese  în  norma  de  incriminare  a  scopului 
calificat al şantajului a generat în literatura de specialitate adevărate dispute cu privire la modul 
în care acesta trebuie să fie reflectat în lege. Astfel, se poate observa o scindare a opţiunilor în 
două categorii: modelul explicit şi modelul implicit sau deductibil al scopului. Bunăoară, într-o 
viziune,  s-a  considerat  că,  în  cazul  componenţei  investigate,  scopul  de  cupiditate  este  imanent 
şantajului prin esenţă, de aceea nu este obligatoriu de a-l indica expres [140, p.71]. Dimpotrivă, 
D.Moiseev,  relevând  lipsa  unei  menţiuni  în  textul  legii  art.189  CP  RM  despre  scopul  acestei 
infracţiuni,  susţine:  „O  astfel  de  „economie”  în  conturarea  semnelor  componenţei  de  şantaj  nu 
poate  să  contribuie  la  aplicarea  uniformă  a  răspunderii  pentru  fapta  penală  corespunzătoare” 
[107,  p.176].  Într-o  oarecare  măsură,  suntem  de  acord  cu  ultimul  punct  de  vedere.  Aceasta 
deoarece, în rezultatul analizei practicii judiciare în materie de  şantaj, am remarcat că subiecţii 
oficiali  de  aplicare  a  legii  penale  nu  de  fiece  dată  ţin  cont  de  recomandarea  ce  se  conţine  în 
pct.24  al  Hotărârii  Plenului  CSJ  a  RM  nr.16/2005,  precum  că  scopul  şantajului  este  cel  de 
cupiditate  (profit),  distorsionând  astfel  sensul  adevărat  al  ţelului  urmărit  de  făptuitor.  Iată  un 
exemplu  din  practica  judiciară:  la  02.11.2004,  aproximativ  la  ora  17:00,  P.S.,  aflându-se  în 
apropierea  S.A.  „Bucuria”,  urmărind  scopul  dobândirii  avutului  proprietarului  prin  şantaj 
(sublinierea  ne  aparţine  –  n.a.),  ameninţând-o  pe  A.T.  cu  denunţ  fals  şi  incriminare  ilegală  de 

---

 
 
105 
 
comiterea  unui  furt,  a  cerut  şi  a  primit  de  la  ea,  aflată  sub  influenţa  constrângerii  psihice, 
mijloace băneşti în sumă de 1800 lei şi 300 dolari SUA [78]. De remarcat că formula reţinută în 
speţă  –  „scopul  dobândirii  avutului  proprietarului  prin  şantaj”  –  reprezintă  de  fapt  o  reminis-
cenţă a expresiei fostului model incriminator ce se conţinea în denumirea art.125 din Codul penal 
în  redacţia  din  1961  –  „Dobândirea  prin  şantaj  a  avutului  proprietarului”,  care  este  lipsită 
oarecum  de  corectitudine.  Unii  ar  putea  riposta  faţă  de  observaţia  noastră.  Însă,  reieşind  din 
semnificaţia scopului formulat, şi anume – dobândirea avutului proprietarului, cert este că acesta 
implică un cerc mai larg de rezultate urmărite de făptuitor în sfera patrimonială, ca, de exemplu, 
obţinerea folosinţei temporare a bunurilor, ceea ce exclude cupiditatea.  
Şi  mai  grav  este  că,  adesea,  recunoscând  inculpatul  vinovat  de  comiterea  infracţiunii  de 
şantaj,  la  expunerea  circumstanţelor  de  fapt  instanţele  indică  asupra  existenţei  scopului  de 
sustragere  a  bunurilor  altei  persoane.  În  special,  ne  referim  la  următorul  exemplu:  C.V.  a  fost 
recunoscut  vinovat    de  săvârşirea  infracţiunii  prevăzute  de  art.189  alin.(3)  lit.e)  CP  RM,  iar 
pentru  pronunţarea  sentinţei  instanţa  de  fond  a  reţinut  că  inculpatul  C.V.,  pe  data  de 
11.04.2005,  orele  12:00,  după  o  înţelegere  prealabilă  şi  de  comun  acord  cu  C.Gh.,  urmărind 
scopul sustragerii bunurilor altei persoane (sublinierea ne aparţine – n.a.), s-au deplasat la locul 
de muncă al cet. R.A. pe str. Băcioii Noi 14, mun. Chişinău, unde, ameninţându-l pe ultimul cu 
violenţa,  precum  şi  aplicând  faţă  de  el  violenţa  nepericuloasă  pentru  viaţa  sau  sănătatea 
persoanei,  manifestată  prin  aplicarea  loviturilor  cu  bastonul,  mâinile  şi  picioarele  pe  diferite 
părţi ale corpului, folosind un motiv inventat, i-au cerut acestuia transmiterea în folosul lui C.M. 
a banilor în sumă de 500 lei. Ulterior, în aceeaşi zi, aflându-se pe str. Băcioii Noi 14/4, mun. 
Chişinău, ca urmare a ameninţărilor şi violenţei fizice aplicate anterior împotriva lui R.A., C.V. 
şi C.Gh. au primit de la primul suma de 200 lei, după care tot atunci au fost reţinuţi de către 
colaboratorii  de  poliţie [119].  De  fapt,  această  concepere  greşită  de  către  unii  practicieni  de  a 
echivala scopul de cupiditate cu scopul de sustragere a creat-o însuşi Plenul Curţii Supreme de 
Justiţie  a  Republicii  Moldova,  prin  adoptarea  Hotărârii  „Cu  privire  la  practica  judiciară  în 
procesele  penale  despre  sustragerea  bunurilor”,  nr.23  din  28.06.2004,  unde  în  pct.12  se 
menţionează  că   şantajul reprezintă  formă a sustragerii.  Totuşi,  această distorsionare a realităţii 
juridice a infracţiunii de şantaj nu a putut să nu fie observată. Tocmai de aceea, considerăm noi, 
a şi fost adoptată în anul imediat următor Hotărârea nr.16/2005, care are ca obiect de interpretare 
doar  şantajul,  iar  în  conţinutul  acesteia  nu  se  mai  face  nici  o  menţiune  cu  privire  la  faptul  că 
şantajul  este  o  formă  a  sustragerii.  De  aceea,  relevăm  că  scopul  de  sustragere,  ca  una  dintre 
expresiile scopului de cupiditate, este specific doar furtului (art.186 CP RM), jafului (art.187 CP 
RM), tâlhăriei (art.188 CP RM), escrocheriei (art.190 CP RM), delapidării averii străine (art.191 

---