Centrul de Informare şi Documentare privind Drepturile Copilului din Moldova Suport de curs oferit în cadrul stagiului de formare de lungă durată pentru formatorii



Yüklə 394,07 Kb.
səhifə1/3
tarix29.08.2018
ölçüsü394,07 Kb.
  1   2   3

Centrul de Informare şi Documentare privind Drepturile Copilului din Moldova
Suport de curs oferit în cadrul stagiului de formare de lungă durată pentru formatorii locali în domeniul lucrului cu părinţii elevilor
desfăşurat în conformitate cu ordinul 77 din 22.02.2013 al Ministerului Educaţiei
Faza I

Cuprins:


1.

Particularităţile de dezvoltare ale copilului la diferite etape de vârstă

2




Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani

2




Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate

3

2.

Rolurile şi responsabilităţile părinţilor în creșterea și dezvoltarea copilului

7




Obligaţia legală a părinţilor/ reprezentanţilor legali

7




Rolurile și responsabilitățile părinților

7




Nevoile de bază ale copiilor și acțiunile părinților

11




Ce pot face eu, părinte, pentru mine

14

3.

Tehnici de dezvoltare personală utile pentru o comunicare eficientă cu copiii

15




Reducerea distanţei dintre noi şi emoţiile noastre

15




Formularea mesajului asertiv

19




Asertivitatea şi soluţionarea de conflicte

22




Cererea şi feedback-ul (reacţia inversă)

24




Ascultarea în comunicare

28




Fereastra Johari”

31

4.

Organizarea lucrului dirigintelui/ şcolii cu părinţii şi îngrijitorii copiilor

34




De ce părinţii nu vin la şcoală?

34




Cum să motivăm părinţii să vină la şedinţe?

35




Cum să organizăm o şedinţă cu părinţii?

35




Parteneriatul şcolii cu alţi actori comunitari

39

5.

Bibliografie consultată

41





  1. PARTICULARITĂŢILE DE DEZVOLTARE ALE COPILULUI LA DIFERITE ETAPE DE VÎRSTĂ




  1. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani


Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice

Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3,5kg/an, iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu 115-130 cm la băieţi, iar la fete între 110-130 cm). La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult.

Continuă procesul de osificare, dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie, creşte volumul masei musculare, implicit forţa musculară, se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. Coloana vertebrală devine mai puternică, dar în acelaşi timp este expusă deformărilor, prin poziţii incorecte.

Perioada este una de tranziţie şi deci, una în care pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice, şcolarul mic oboseşte uşor, este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare, urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă.

O dată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală, variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil.
Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani

În baza dezvoltării sistemului nervos, dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. La 6-7 ani se constată lărgirea câmpului vizual central şi periferic, precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale, se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. Percepţia câştigă noi dimensiuni. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput, cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta, stânga, înainte, înapoi) şi se formează simţul orientării. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore, minute, zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă.

Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări, cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze.

Operaţiile logico-matematice devin mai complexe. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. Se elaborează trei structuri logico-matematice în această perioadă:

§ clasificarea

§ serierea

§ numărul
Dezvoltarea limbajului. Achiziţia scris–cititului

Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit senzoriale să întrevadă anumite permanenţe, anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie, greutatea, volumul, timpul, viteza, spaţiul. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante, ridicându-se în plan abstract, categorial. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei.

Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului. La sfârşitul perioadei, copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului.

Activitatea verbală are componente cognitive, afective şi motorii. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici, de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus.


Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate
Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă

Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate, alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. Perioada este caracterizată de schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime, alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani.

Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală, pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie.

Datorită creşterii explozive şi inegale, înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată. Probleme, precum coşurile, dinţii neregulaţi, pielea grasă, ochelarii, care pot părea minore, devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă, de ele îngrijorându-se în egală măsură şi fetele şi băieţii. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului, el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid.

Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%, iar înălţimea cu 27%; de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi, care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară, în greutate 4,5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor, în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. De aici, înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului: mâinile şi picioarele lungi, pieptul căzut şi îngust. Tot aşa, musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul, fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului.

În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului, clitorisului şi uterului, în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi, creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă, schimbarea vocii, apariţia pilozităţii faciale la băieţi, dezvoltarea glandelor mamare la fete. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere.

Se încheie prima perioada a maturizării sexuale, proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. În perioada adolescenţei, din punct de vedere morfologic, creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor scoarţei cerebrale. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine, se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern.
Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale

Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. De aceea vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi, alţii mai puţin, atât la fete, cât şi la băieţi. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj, iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială.

Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine, sunt mai populari, mai încrezători în sine, mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare, sunt neliniştiţi, sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii, fetele pot fi dezavantajate de această maturizare, preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă, astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei, atunci ea devine un avantaj, ca şi în cazul băieţilor.

Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală.


Caracteristici ale dezvoltării psihice

Funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel:



  • de adaptare la mediu

  • de depăşire

  • de definire a personalităţii

În consecinţă are loc acum un proces de dezvoltare la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate.

Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate, cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. Psihologii afirmă că adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi noi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o modificare semnificativă: nevoia de a şti, de a fi afectuos, de apartenenţă la grup, de independenţă, şi nevoia modelelor. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic, acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială.

Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. Nevoia de independenţă, de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire, autodepăşire, autoeducare în adolescenţă.

Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate, iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate.

Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar, se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii.

Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale, conştientizării responsabilităţilor ce-i revin, precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. Tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă:



  • conduita revoltei

  • conduita închiderii în sine

  • conduita exaltării şi afirmării

Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune, manifestări de protest, de răzvrătire. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei, apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci, revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului.

Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini, iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. Adolescentul insistă asupra studierii defectelor sale, dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei.

Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie.

Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice.


Dezvoltarea intelectuală

Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale. Observaţia este folosită pentru a verifica, pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes, percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu, obiectiv, problemă. Adolescentul dispune de o percepţie complexă, voluntară şi perseverentă.

Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi post-voluntară îşi modifică mult aspectul, devin mai eficiente. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică, se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material, memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe.

Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea, varietatea şi bogăţia conceptelor individului, cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte.


Dezvoltarea socială

Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete, acum devine importantă şi pentru băieţi. Relaţiile între băieţi şi fete, dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă.



Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. De asemenea, părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi material. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal, nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială, financiară, de confort, mai ales relativ la siguranţa şi confortul oferit de familie. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al socializării. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie, cât şi pentru adolescent. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi, de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă, de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială, ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale, interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate), interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor), lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent, prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativă independenţă faţă de aceştia. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni, ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Conflictul între generaţii este un clişeu în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi, respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală.



  1. ROLURILE ŞI RESPONSABILITĂŢILE PĂRINŢILOR ÎN CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA COPILULUI


Obligaţia legală a părinţilor/ reprezentanţilor legali
Părinţii sunt cei care trebuie să asigure toate condiţiile și să-și ofere dragostea pentru ca un copil să se dezvolte sănătos. Legile ţării noastre spun că părinţii sunt reprezentanţii legali ai copilului lor și acţionează în numele acestuia în relaţiile cu toate persoanele și autorităţile, pentru a se asigura că drepturile și interesele legitime ale copilului sunt realizate (articolul 61 din Codul Familiei).

Atunci când, din diferite cauze, părinţii nu-și pot îndeplini responsabilităţile, ei trebuie să-i asigure copilului un reprezentant legal care să aibă grijă în continuare că drepturile și interesele legitime ale copilului sunt realizate.

Statul (reprezentat de toate instituţiile subordonate administraţiei publice centrale, raionale și locale) are obligaţia să acorde sprijin părinţilor, în toate situaţiile când aceștia au nevoie de ajutor pentru a-și crește copiii. În cazul plecării părinţilor la muncă in alte ţări, statul trebuie să instituie un tutore pentru copilul rămas singur acasă și să ofere servicii care vor ajuta copilul să se dezvolte sănătos.

Articolul 5 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului, care in Republica Moldova a intrat în vigoare în 1993, spune că ambii părinţi au o responsabilitate comună pentru creșterea și dezvoltarea copilului.

Articolul 51 din Codul Familiei al Republicii Moldova prevede că atunci când un copil este lipsit de grija părinţilor (din diferite cauze, inclusiv pentru că ei lipsesc de acasă un timp îndelungat), drepturile și interesele legitime ale copilului sunt asigurate de autoritatea tutelară, adică primăria. În aceste cazuri, asupra copiilor rămași fără ocrotire părintească se instituie tutela (pentru copiii care au vârsta de până la 14 ani) și curatela (pentru copiii care au între 14 și 18 ani).

Tutela nu înseamnă decăderea părinţilor din drepturi părintești. Articolele 142–147 din Codul Familiei al Republicii Moldova descriu clar care sunt cerinţele pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea deveni tutore, ce drepturi și obligaţii are tutorele și de ce drepturi beneficiază copilul asupra căruia este instituită tutela.


Rolurile și responsabilitățile părinților

Pentru a trăi starea de bine ca părinte, trebuie să fiu conştient că rolul meu imediat constă în satisfacerea nevoilor fundamentale ale copilului. O nevoie fiind vitală, eu trebuie să o satisfac. Numai astfel copilul va putea să-şi dezvolte întregul potenţial şi să-şi concentreze energiile pentru a se realiza. Astfel, voi putea trăi ca o ființă fericită, împlinită; lucru benefic atât pentru copil, cât și pentru mine. Dacă nu îmi asum în mod adecvat aceasta responsabilitate, copilul meu va dezvolta carențe afective, atitudini şi comportamente inadecvate care îl vor afecta atât pe el, cât şi pe mine.

Iată cele două laturi ale rolului global al părintelui:

1) mamă sau tată complice:



  • construiţi o adevărată relaţie de complicitate cu copilul dumneavoastră;

  • satisfaceţi nevoile fundamentale ale copilului.

În acelaşi timp trebuie să fiu:

2) mamă sau tată ghid:



  • să îndrum şi să formez cu fermitate;

  • să instaurez o anumită disciplină pentru ca el să devină responsabil.

Există două modalităţi, fiecare la fel de importantă, de a satisface o nevoie a copilului. Acesta are nevoie să fie hrănit în mod concret prin acţiuni fizice (hrana provenind din exterior), şi în mod emoţional printr-o verbalizare a emoţiilor şi a sentimentelor părintelui (hrană provenind din interior).

Îl hrănesc exterior:



  • îi dau un măr dacă îi este foame;

  • dacă are nevoie de ajutor îl susţin, îl sprijin;

  • îi ofer timp;

  • îi dau atenţie şi îl ascult etc.

Copilul vede că întreprind acţiuni (exterior), dar acest fapt nu este suficient. El nu resimte dragostea care le motivează.

Îl hrănesc aşadar interior spunându-i:



  • ce anume fac pentru el;

  • că îmi place să mă ocup de el;

  • că el este bucuria mea;

  • că îl admir etc.

Atunci copilul simte că este iubit. Această hrană îi va insufla o veritabilă forţă interioară. Tocmai din cuvintele pe care le voi folosi pentru a confirma faptul că acţiunile mele îi sunt adresate, copilul va resimţi sentimentul care stă la baza intenţiei mele, adică dragostea pentru el. Aceste cuvinte vor avea o putere magică. De exemplu, dacă îi spun: „Eşti important pentru mine”, copilul va resimţi: „Sunt valoros în ochii mamei mele (sau ai tatălui meu), sunt important pentru ea (sau pentru el)”. „Când am văzut aceste frumoase mere verzi, le-am cumpărat pentru că ştiu că sunt preferatele tale”. „Ţi le-am cumpărat pentru că ştiu cât sunt de bune pentru dezvoltarea ta”. „Îmi place când ai tot ce-ţi trebuie pentru a creşte bine”.

Rețineţi: fără confirmarea verbală, copilul nu poate conştientiza în mod real tot ceea ce fac pentru el; nu sesizează cu adevărat atenţiile pe care le am faţă de el, faptul că mă dedic lui; nu îşi dă seama că sunt acolo pentru el şi că am grijă de el. Pe scurt:



  • Hrană fizică - exterior şi concret: măr, zâmbet prietenos, privire complice, timp oferit etc.

  • Hrană emoţională - interior şi abstract: cuvinte binevoitoare.

Dorinţele și nevoile copiilor

Dat fiind faptul că nevoile sunt vitale, este imposibil să răsfăţăm un copil atunci când răspundem nevoilor lui. Dar atenţie ! Nu trebuie să confundăm nevoia cu dorinţa.

Este esenţial pentru părinte să facă diferenţa între nevoie şi dorinţă. Trebuie să răspund nevoilor copilului meu în funcţie de capacităţile mele. Nu sunt responsabil pentru dorinţele lui. Ba chiar trebuie să-i las copilului responsabilitatea de a şi le satisface, cu complicitatea mea.

O nevoie vine din interior:



  • Nevoia de a mânca

  • Nevoia de odihnă

  • Nevoia de haine

  • Nevoia de a mă deplasa

  • Nevoia de complicitate

O dorinţă vine din exterior:

  • Am chef să merg în Hawaii

  • Dorinţa de a mânca pizza

  • Dorinţa de a merge la mare

  • Dorinţa de a cumpăra o anumită marcă

  • Dorinţa de a avea o maşină

  • Dorinţa ca o persoană să facă un lucru în locul meu

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să acord nicio importanță dorinţelor lui. Dorinţele ocupă un loc important în viața tuturor oamenilor; fără ele, viaţa îşi pierde rostul. Faptul că dorinţele profunde îi sunt recunoscute îi permite copilului să-şi trăiască viaţa cu pasiune. De aceea, fiecare năzuinţă a copilului, chiar şi dacă nu este menită a fi satisfăcută, are nevoie să fie ascultată şi recunoscută de către părinte:

  • „Ţi-ar plăcea mult jocul acesta”.

  • „Preferi ca mămica să nu plece”.

  • „Este dificil pentru tine să trebuiască să împărţi cu sora ta”.

  • „Ţi-ai dori să ai propria cameră”.

  • „Ai vrea să ai un computer precum cel al lui Alexandru”.

Credem că este oportun să-i reprezentaţi copilului ceea ce face obiectul aspiraţiilor lui, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să-i satisfaceţi dorinţa. Această atitudine are doar scopul de a-i demonstra că recunoaştem ceea ce simte şi că este îndreptăţit să aibă propriile dorinţe, aspiraţii şi să-şi dorească îndeplinirea lor. Important este să nu i le negaţi, să nu-i spuneţi că dorinţele lui sunt absurde.

Totuşi, părintele nu poate şi nici nu trebuie să răspundă tuturor aşteptărilor copilului său. Orice dorinţă poate fi îndeplinită de copil, în funcţie de evaluarea mijloacelor sale, a vârstei şi a capacităţilor lui de a o realiza. Îi explic copilului tipul de colaborare pe care pot să i-l ofer, dar îl las să acceadă la dorinţele lui prin propriile mijloace.



Ce trebuie să reţinem în privinţa nevoilor copilului

  • Îl hrănesc exterior: răspund nevoilor lui, îl satisfac.

  • Îl hrănesc interior: îi spun ce anume fac pentru el şi ce înseamnă pentru mine.

  • Nevoia este vitală: aşadar, e imposibil să răsfăţăm un copil daca răspundem nevoilor lui. Este important să facem diferenţa între nevoie şi dorinţă. Dacă vă este foame (nevoie), trebuie să mâncaţi. Or, puteţi să mâncaţi prea mult. Aceasta denotă lăcomie (dorinţă) şi nu mai are nimic de-a face cu nevoia pe care o reprezintă foamea. Fiţi receptiv pentru a face deosebirea între dorinţă şi nevoie.

  • Pentru a răspunde nevoilor, trebuie să ţinem cont de maturitatea copilului. Manifestăm mult entuziasm, dar nu uităm că, dacă ne adresăm unui adolescent, nu îi spunem, de exemplu: „Ai un loc numai al tău în inima mea”. Altminteri, adolescentul va crede că nu ne simţim bine sau că el este cu adevărat suferind!

Ce trebuie să reţinem în privinţa recuperării copilului

Când una dintre nevoile copilului nu este satisfăcută, el se află în dezechilibru psihoemoţional şi comportamental. Dacă îmi dau seama că, din lipsă de cunoştinţe sau pentru că nu am conştientizat acest lucru, nu i-am satisfăcut copilului una dintre nevoi, este posibil să recuperez această lipsă.



  • Atunci când recuperez, nu ţin cont de vârsta actuală a copilului meu. Fac abstracţie de vârsta lui şi ţin seama mai degrabă de vârsta comportamentală; printr-o astfel de atitudine, intervenţiile mele vor putea fi eficiente, înţelese şi asimilate.

De exemplu, copilul meu are zece ani, dar se comporta ca şi cum ar avea trei. Aşadar, mă port cu el şi împlinesc nevoile (dar numai în acest domeniu) ca şi cum ar fi un copil mic.

  • Devin un model pentru ceea ce aş vrea să dezvolte el; astfel, copilul asimilează mult mai rapid.

  • Reţineţi: este posibil ca, la începutul procesului de recuperare, copilul să-şi exprime toate frustrările acumulate în privinţa lipsurilor lui anterioare. Nu trebuie să renunţaţi!

Nevoi și suferințe

Rețineți:



  • Nu ne naştem cu un fel de a fi negativ; devenim astfel pentru că suntem neîmpliniţi într-o nevoie fundamentală.

  • Nu ne naştem invidioşi; devenim astfel pentru că suferim deoarece nu ne-am simţit acceptaţi şi fiindcă am preluat ştafeta de la părinţii noştri şi nu ne-am acceptat mai mult decât ne-am simţit acceptaţi de ei.

Suferință

Nevoie

Suferim…

Ne lipsește…

De frică, de îngrijorare, de stres, de frământare, de tensiune

Siguranţă

Îngrijirile binevoitoare, susţinerea, afecţiunea şi îndrumarea



De irascibilitate, de frustrare, de lipsă de fermitate

Aprecierea

Manifestările pozitive, aprecierea



De tristeţe, pentru că percepem totul negativ, că suntem adesea dezamăgiţi, că nu suntem niciodată mulţumiţi, că avem tendinţa de a critica orice, că suntem pesimişti, sarcastici

Satisfacţia

Optimismul, bucuria



Fiindcă suntem pasivi, ne lipseşte curajul, voinţa, avem sentimente de inferioritate sau, invers, fiindcă suntem aroganţi

Admiraţia

Încurajarea, motivaţia



Fiindcă suntem egoişti, indiferenţi sau prea sensibili, ne este greu să împărţim cu ceilalţi, suntem invidioşi, avari

Compasiunea

Înţelegere, simţim că nu se ţine cont de noi



Fiindcă nu ne exteriorizăm, suntem introvertiţi, ne simţim insignifianţi, fără valoare, nerespectaţi

Importanţa

Atenţia, timpul consacrat nouă, ascultarea



Nevoile de bază ale copiilor și acțiunile părinților

1. Nevoia de a se simți în siguranță cu părinții

Dacă nevoia de siguranţă a copilului este satisfăcută, el se simte bine, este încrezător; i se oferă siguranţă, încredere, bucurie şi relaxare.

Dacă această nevoie nu este satisfăcută, copilul suferă. Este nesigur, se simte încordat. Este neliniştit, stresat, frământat, temător. Poate să dezvolte ticuri, să aibă coşmaruri, să urineze în pat, să sufere tulburări de concentrare, să fie prea lent sau prea agitat etc.

Hrană exterioară

1. Îi voi oferi hrană, căldură, afecţiune, susţinere şi protecţie de fiecare dată când are nevoie.

2. Voi răspunde nevoilor lui de bază cât mai rapid posibil.

3. Îi voi demonstra că-mi place să mă ocup de el.

4. Voi comunica cu el printr-o atingere, o privire prietenoasă, un zâmbet aprobator.

5. Îi voi insufla un sentiment de apartenenţă, dovedindu-i că are „locul lui”, că eu „sunt acolo pentru еl” şi ca mă ocup de el în mod responsabil.

6. Voi fi consecvent în intervenţiile mele.

7. Îl voi îndruma impunându-i limite, fiind ferm, de fiecare dată când va exista un pericol sau o împrejurare dăunătoare.



Hrană interioară

8. Îi voi spune ce anume fac pentru el, că îmi place să mă ocup de persoana lui.



2. Nevoia de a fi apreciat de părinți

Atunci când copilul este satisfăcut în nevoia lui de a fi gratificat, el manifestă determinare în întreprinderea activităţilor.

Dacă nu este satisfăcut sau dacă are un mare rezervor neumplut, copilul suferă. El este adesea frustrat, se înfurie cu uşurinţă, nu este entuziasmat pentru a întreprinde activităţi sau vrea să controleze totul prin autoritarism şi se simte ofensat în drepturile sale.

Hrană exterioară

1. Voi identifica şi îi voi revela calităţile, capacităţile şi punctele forte cât mai des posibil.

2. Îi voi recunoaşte iniţiativele, fără a uita să acord mai multă importanţă laturii pozitive a iniţiativei decât rezultatului acţiunii.

3. Voi sublinia aspectul pozitiv al acţiunilor sale, înaintea aspectului care trebuie ameliorat, dacă e cazul, fără a uita să accentuez mai mult partea îndeplinită de copil decât partea care trebuie ameliorată.

4. Îi voi arăta impactul pozitiv pe care-l au asupra mea acţiunile sale, ce anume îmi procură ele.

Hrană interioară

5. Cuvintele pe care le aude atunci când este gratificat reprezintă, în sine, hrana lui interioară. Ca să le simtă şi să aibă un impact asupra lui, aceste cuvinte trebuie pronunţate cu entuziasm.



3. Nevoia de a simți mulțumirea părinților

Atunci când copilul meu se simte împlinit în nevoia lui de satisfacţie este vesel, optimist. Are o judecată bună pentru vârsta lui, multă imaginaţie şi un simţ al creativităţii autentic.

Dacă nu este împlinit în această privinţă, copilul suferă. El este deseori trist, dezamăgit, nemulţumit, pesimist, sarcastic. Se critică, şi o face cu uşurinţă, procedând la fel şi în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi.

Hrană exterioară

1. Îi voi face să simtă satisfacţia mea de a-l avea drept copil.

2. Îi voi demonstra bucuria pe care mi-o oferă prin însăşi prezenţa lui şi nu pentru că îmi împlineşte aşteptările pe care le aveam în ceea ce-l priveşte.

3. Îi voi transmite mulţumirea pentru evoluţia lui, pe tot parcursul formării sale, cât mai des posibil.



Hrană interioară

4. Îi voi exprima verbal mulţumirea în raport cu ceea ce este el pentru mine şi cu realizările lui.



4. Nevoia de a fi admirat de părinți

Atunci când copilul este satisfăcut în nevoia de a fi admirat, devine curajos, motivat, organizat şi se simte competent.

Dacă nu este satisfăcut în această privinţă, copilul suferă. În consecinţă, este leneş, suferă de un complex de superioritate sau de inferioritate, se simte umilit.

Hrană exterioară

1. Îi voi permite să experimenteze.

2. Voi fi complicele lui în experimentare. Îi voi oferi tot sprijinul meu.

3. Voi fi ghidul lui pentru a-l ajuta să-şi descopere competenţele.



Hrană interioară

4. Îmi voi exprima admiraţia pentru competenţele lui.



5. Nevoia de a simți compasiunea părinților

Dacă nevoia de compasiune a copilului este satisfăcută, el va avea o mare deschidere asupra vieţii, o bună comunicare cu ceilalţi, spirit de colaborare, un nivel solid de responsabilitate. În plus, va fi animat de o mare capacitate de a împărtăşi.

Dacă această nevoie nu este satisfăcută, copilul suferă. El este indiferent, nepăsător în privinţa consecinţelor şi a faptelor sale, nu manifestă interes faţă de sentimentele mele, faţă de ce i se întâmplă, este egocentric, dezvoltă invidie în raport cu cei care au abilităţile pe care şi-ar dori să le aibă, este avar şi refuză să împartă cu ceilalţi obiectele şi cunoştinţele.

Hrană exterioară

1. Îi voi dovedi că poate conta pe prezenţa mea: mai întâi prezenţa fizică, apoi atenţia pe care o acord trăirilor lui, precum şi prezenţa mea reconfortantă atunci când se confruntă cu o dificultate sau când trece printr-o suferinţă.

2. Prin modul de a reacţiona când îmi comunică ceva, îi voi oferi încrederea că poate conta pe receptivitatea mea necondiţionată, că poate spune totul, fără teama de a fi judecat.

3. Îi voi demonstra concret că ţin cont de el.

4. Voi conştientiza faptul că singura mea responsabilitate este aceea de a-i lăsa propria responsabilitate; este tot ce aşteaptă el de la mine.

Hrană interioară

5. Îmi voi manifesta receptivitatea pentru a-i dovedi compasiunea pentru el. De asemenea, îi voi confirma verbal faptul că țin seama de el.



6. Nevoia de a fi important pentru părinți

Atunci când copilului îi este satisfăcută nevoia de a fi important, el dezvoltă o mare stimă de sine, se exprimă cu uşurinţă, este afectuos şi are o înţelegere profundă faţă de el însuşi şi faţă de ceilalţi.

Dacă nu este satisfăcut, copilul suferă. El se exprimă insuficient, se retrage în sine, are un limbaj negativ, caută confruntarea, este lipsit de respect faţă de el însuşi şi de ceilalţi, se consideră insignifiant, lipsit de valoare.

Hrană exterioară

1. Îi voi acorda o atenţie specială şi voi consacra timp discuţiilor cu el. Îmi voi planifica programul pentru a-i acorda tot timpul necesar.

2. Voi observa comportamentele lui pozitive şi îi voi da atenţie, mai ales atunci când îmi place ceea ce face.

3. De fiecare dată când va dori să exprime ceva, mă voi opri să-l ascult.



Hrană interioară

4. Îi voi spune de câte ori voi avea ocazia: „Eşti important pentru mine”. Îi voi confirma faptul că îmi rezerv timp pentru el, spunându-i că vom desfăşura o activitate „doar noi doi, împreună”.



7. Nevoia de a fi acceptat de părinți

Atunci când este satisfăcut în nevoia de a fi acceptat, el se acceptă pe sine. Copilul simte şi dezvoltă dragostea, răbdarea, încrederea în sine şi în cei din jur, toleranţa în acceptarea celorlalţi, sacrificiul de sine, compasiunea.

Atunci când copilul nu este satisfăcut suficient, el suferă. Astfel, manifestă o respingere a propriei persoane şi a celorlalţi, frică, anxietate, cinism, gelozie, invidie.

Hrană exterioară

1. Îl voi recunoaşte ca fiind unic, ca pe o persoană cu drepturi depline, demnă de a fi iubită, incomparabilă.

2. Mă voi distanţa în raport cu aşteptările mele în ceea ce-l priveşte. Sunt capabil să-l iubesc, chiar dacă el nu corespunde idealului pe care mi l-am făurit ? El are nevoie să fie acceptat pentru ceea ce este, fără a ţine seama de idealurile mele şi de calităţile pe care aş vrea eu să le dezvolte.

3. Îl voi iubi necondiţionat. El are nevoie de acceptarea necondiţionată a părinţilor săi pentru a învăţa să se accepte pe sine, aşa cum este.

4. Îi voi dovedi răbdare şi toleranţă în raport cu instruirea, cu evoluţia lui, cu tot ceea ce este el.

Hrană interioară

5. Îi voi spune că-l iubesc şi că îl accept necondiţionat, indiferent de dificultăţile lui. Ceea ce are el nevoie să audă este: „Te iubesc aşa cum eşti”, „Te iubesc, pur şi simplu”.



8. Nevoia de a vedea modestia părinților

Atunci când copilul este satisfăcut în nevoia de modestie a părintelui său, dă şi el dovadă de modestie (primeşte şi recunoaşte modestia), accede cu uşurinţă la spiritualitate şi este adaptabil.

Dacă nu este satisfăcut în această privinţă, copilul suferă. În consecinţă, el este orgolios, vanitos, arogant, rigid, crispat, iritabil şi sever.

Hrană exterioară

1. Voi spulbera imaginea de zeu care ştie totul şi care nu comite niciodată o greşeală şi îmi voi recunoaşte slăbiciunile în faţa copilului.

2. Îmi voi mărturisi greşelile şi îi voi cere scuze, din respect, astfel încât să constitui un model de modestie.

3. Voi da un exemplu de modestie fiind un model de persoană adevărată, autentică, simplă. Voi oferi, de asemenea, acest exemplu în exteriorizarea conflictelor mele.

4. Voi avea flexibilitatea de a reveni asupra unei decizii dacă, în unele situaţii, alta e mai potrivită.

Hrană interioară

5. Îi voi spune copilului că trebuie să fie doar el însuşi: „Nu te chinui prea tare pentru a...”



Ce pot face eu, părinte, pentru mine

Dacă unele dintre nevoile mele nu sunt satisfăcute, îmi va fi greu să le împlinesc pe ale copilului. Pentru că sunt adult şi nevoile nu îmi mai pot fi satisfăcute de părinţi, trebuie să fac eu însumi acest lucru.

Într-adevăr, îmi pot asuma responsabilitatea pentru starea mea de bine aplicând aceleaşi sfaturi. Astfel, joc în acelaşi timp rolul de tată şi de mamă complice în ceea ce mă priveşte, pentru o vreme, în funcţie de propriile nevoi.

Mă hrănesc exterior


  • Îmi procur o hrană sănătoasă, necesară stării mele de bine.

  • Am grijă de mine, în funcţie de nevoia pe care o am.

  • Îndrăznesc să cer.

  • Îmi acord mai mult timp.

  • Ţin seama de ceea ce îmi place şi de ceea ce nu-mi place.

  • Învăţ să primesc.

Mă hrănesc interior

  • Exprim ceea ce fac pentru mine.

  • Mă consolez când mă confrunt cu o dificultate.

  • Mă apreciez.

  • Îmi adresez cuvinte binevoitoare.

  • Îmi remarc punctele forte.

  • Mă felicit pentru fiecare progres pe care îl realizez.



  1. TEHNICI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ UTILE PENTRU O COMUNICARE EFICIENTĂ CU COPIII


Reducerea distanţei dintre noi şi emoţiile noastre
Nu am cuvinte pentru a-mi exprima singurătatea, tristeţea sau furia. Nu am cuvinte pentru a-mi rosti nevoia de schimbare, de înţelegere, de recunoaştere. Şi atunci critic, insult, lovesc. Şi atunci mă îmbufnez, mă refugiez în băutură sau mă întristez. Violenţa interiorizată sau exteriorizată rezultă dintr-o deficienţă de vocabular: ea este expresia unei frustrări care nu a găsit cuvintele pentru a fi formulată.

Încă din copilărie am învăţat multe cuvinte: putem vorbi despre istorie, matematică, literatură. Putem dezbate probleme de economie, sport, tehnică. Dar când am învăţat cuvintele vieţii noastre interioare? Mintea noastră a beneficiat de cea mai mare parte a educaţiei. Pe ea am pregătit-o, am disciplinat-o, am antrenat-o. Inima noastră, viaţa noastră afectivă, viaţa noastră interioară nu a primit o asemenea atenţie. Am fost învăţaţi să fim înţelepţi şi rezonabili, să luăm deciziile corecte după ce am gândit îndeajuns, să analizăm, clasificăm, etichetăm. Am devenit maeştri în logică. Înţelegerea emoţională însă, a fost foarte puţin sau chiar deloc încurajată!

Pe măsură ce am crescut, ne-am rupt de sentimentele şi de nevoile noastre, pentru a le asculta pe cele exprimate de alţii. Am ascultat de sentimentele şi nevoile tuturor – părinţi, învăţători, colegi de muncă, şefi, vecini – mai puţin de ale noastre! Acum, când suntem timizi, avem depresii, îndoieli, ezitări în luarea unei decizii, incapacitatea de a alege, dificultăţi de a ne angaja... aşteptăm să ne salveze cineva, să ne dea instrucţiunile necesare şi cu toate acestea, nu mai putem suporta să auzim nici un sfat! Suntem sătuli de „Trebuie să...”, „Chiar e timpul ca tu să...”

A fi adult a devenit egal cu a te rupe cât mai mult posibil de emoţiile tale şi a te preocupa doar de manifestarea amabilităţii într-o conversaţie, fără să deranjezi pe nimeni. Trăim cu senzaţia că pentru a avea un loc în această lume, nu trebuie să facem ceea ce simţim sau ceea ce vrem, ci numai ceea ce vor alţii. Să fiu eu însumi înseamnă să risc să pierd dragostea, respectul celorlalţi.





    • Intelect, raţiune, minte




    • Sentimente, emoţii



    • Nevoi, motivaţii



    • Acţiuni concrete, cerinţe negociabile

Avem nevoie să ne simţim împăcaţi, nu vrem să fim divizaţi între cap şi inimă. Avem nevoie să simţim din interior că noi suntem cei care vorbim, cei care hotărâm şi nu obişnuinţele noastre, condiţionările din partea altuia sau teama de privirea celuilalt. Pentru aceasta, trebuie să înlăturăm barierele care există între gândirea noastră şi ceea ce simţim, între emoţiile noastre reale, nevoile noastre şi ceea ce exprimăm.



Verbalizarea emoţiilor

În primul rând, este esenţial să ne trăim din plin propriile emoţii, pentru a ne trăi viaţa într-un mod sănătos, astfel încât să ne realizăm total.

Emoţiile ocupă o mare parte din ceea ce dorim să împărtăşim cu semenii noştri. Imaginaţi-vă pentru o clipă cât de plictisitoare ar fi relaţiile dvs. interpersonale fără emoţii... Relaţiile noastre se hrănesc din emoţii. Îi hrănim pe ceilalţi exprimându-ne emoţiile prin cuvinte şi acţiuni. Deci, emoţiile se comunică. Acesta este momentul când comunicarea îşi capătă sensul deplin.

Omul posedă un repertoriu foarte divers de emoţii. Tocmai pentru a le exprima clar, a creat o multitudine de cuvinte şi expresii. Este important să comunicăm ce gândim şi ce simţim. Dacă ştim să numim clar emoţiile noastre, putem intra mai uşor în legătură unii cu alţii. În exprimarea sentimentelor, ne ajută să folosim cuvinte ce se referă la emoţii specifice şi nu cuvinte vagi sau generale. De exemplu, dacă spunem „Am un sentiment bun în legătură cu asta”, sentiment bun poate însemna mulţumit, entuziasmat, uşurat sau alte emoţii. Cuvintele bine şi rău îl împiedică pe interlocutor să intre în contact cu ceea ce simţim noi.



Cum e probabil să ne simţim când nevoile noastre sunt satisfăcute:

amuzat


degajat


interesat


îndrăzneţ


optimist


senin


vioi


absorbit


dinamizat

inspirat


înflăcărat


pasionat


sensibil


voios


atins


dornic


intrigat


înviorat


plin de speranţă


surprins


vrăjit

atras


drăgăstos


împăcat


jucăuş


poznaş


tandru


….

aventuros


emoţionat


împlinit


liber


prietenos


tihnit





bine dispus


energic


în largul meu


liniştit


pus pe glume


triumfător





bucuros


entuziast


în siguranţă


lipsit de griji


puternic


uimit





calm


fascinat


în toane bune


mândru


radiant


uluit





captivat


fericit


încântat


mirat


receptiv


uşurat





confortabil


fermecat


încrezător


mulţumit


recunoscător


util





cordial


implicat


încurajat


nerăbdător


relaxat


vesel





curios


impresionat


îndatorat


odihnit


revigorat


victorios






Cum e probabil să ne simţim când nevoile noastre nu sunt satisfăcute:

abătut


cutremurat


ezitant


îngrozit

neliniştit


posac


şocat


agasat


demoralizat

fără chef/ vlagă

înspăimântat

nemulţumit


posomorât


şovăielnic


agitat


deprimat


frământat


înverşunat


nepăsător


preocupat

trist


alarmat

deranjat


frustrat


învins

neputincios

provocat


tulburat


amărât


descurajat


furios


jalnic

nerăbdător


rănit


ursuz


amorţit


detaşat


gelos


jenat

nervos


răutăcios


vinovat


apatic

dezamăgit


incomod


jignit


nostalgic


răvăşit


vulnerabil

chinuit


dezgustat


indiferent

mânios


obosit


răzbunător


….

confuz


disperat


indispus


neajutorat


oribil


resemnat





contrariat


distant

iritat


necăjit

ostil


rezervat





copleşit


distrus


îmbufnat


nedumerit


panicat

ruşinat





cu inima frântă

enervat


încordat

nefericit


perplex


scârbit





cuprins de dor

epuizat


îndurerat


neîmpăcat


pesimist


singur





cuprins de regrete/ remuşcări

extenuat

îngrijorat


neîncrezător


plictisit


speriat





Controlul propriilor emoţii

Prima treaptă în dobândirea controlului asupra emoţiilor proprii este acceptarea lor. Preluarea controlului nu înseamnă înăbuşire, ci rezolvare. Este important să acceptăm că avem acel sentiment, chiar dacă ne este ruşine de starea noastră emoţională sau am dori să nu ne simţim astfel. Negarea poate fi utilă doar ca blocare temporară a emoţiilor, atunci când avem de rezolvat mai multe probleme practice şi nu ne putem ocupa imediat de sentimentele noastre. Spuneţi-vă: „Accept că simt...”.

Apoi, trebuie să ne asumăm propria responsabilitate pentru trăirea propriilor sentimente. Chiar dacă ne-ar plăcea să învinuim pe altcineva sau altceva de faptul că avem stările emoţionale respective. Chiar dacă atribuirea propriei responsabilităţi altora este o reacţie frecventă la sentimente supărătoare. Acest mijloc de apărare poate fi recunoscut foarte uşor în modul nostru de exprimare. De exemplu, spunem adesea: „Mă faci să mă înfurii”, „Mă faci să mă simt vinovat când...”. Aşadar, acceptaţi-vă răspunderea, spunând: „M-am înfuriat...”, „Mă simt vinovat când...”.

În al treilea rând, să ne acceptăm responsabilitatea pentru controlul asupra reacţiilor noastre. Chiar dacă ne gândim de obicei că acestea nu pot fi controlate de noi. Deseori ne place să ne justificăm, să spunem că nu am avut o alternativă pentru felul în care ne-am comportat ca reacţie la o emoţie. „Nu m-am putut stăpâni, eram prea supărat”, „S-a întâmplat – aşa am simţit...”, „Vremea mă face să fiu atât de leneş, nu sunt în stare de nimic”, „M-am speriat aşa de tare, încât nu am putut scoate o vorbă”. Aşadar, spuneţi-vă: „Accept că pot să aleg cum să reacţionez la sentimentul meu de...”.

Treapta următoare constă în preluarea controlului asupra reacţiilor fiziologice. Pentru multe emoţii şi sentimente, aceasta însemnă practicarea unor tehnici de inducere a calmului lăuntric (de exemplu, respiraţie profundă, meditaţie, exerciţii). Pentru stări emoţionale ca apatia, aceste tehnici vor presupune energizarea dvs.

Ceea ce mai rămâne de făcut este stăpânirea – treaptă care include exersarea şi obişnuinţa de a ţine sub control emoţiile. Treceţi la acţiuni concrete! Gestionarea emoţiilor se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne exprimăm într-o anumită situaţie. Este important să ţinem cont de: ce exprimăm, cum exprimăm, când exprimăm, unde exprimăm, cui exprimăm.



Formularea mesajului asertiv
Comunicarea asertivă cere dezvoltarea anumitor deprinderi şi comportamente specifice:

  1. Împărtăşirea sentimentelor prin afirmaţii la persoana întâi, adică mesaje de tip „Eu” (ce simt, ce cred despre situaţia creată şi ce soluţii propun).

  2. Verbalizarea, exprimarea în cuvinte a propriilor stări emoţionale pozitive şi negative în diverse situaţii şi contexte.

  3. Exprimarea clară şi specifică, fără a fi vagi, ezitanţi şi a ascunde mesajul real.

  4. Oferire de feedback-uri concrete, pozitive şi negative.

  5. Folosirea unui limbaj neutru, neexploziv.

  6. Cooperare, deschidere şi receptivitate la ceilalţi (s-ar putea ca ei să ştie ceva ce noi nu ştim).

  7. Confruntarea cu situaţiile neplăcute pe loc sau imediat ce se poate.

  8. Verificarea că mesajele nonverbale să transmită acelaşi lucru cu mesajele verbale.

Majoritatea oamenilor tind să vorbească despre sentimentele lor într-un fel care-i face răspunzători pe ceilalţi pentru acele sentimente. De exemplu: „Mă enervezi atunci când vii târziu la şcoală”. Ceea ce ascultătorul aude este: „Deoarece te enervezi când sosesc târziu la şcoală, crezi că sunt o persoană fără valoare şi de aceea nu mă placi”.

Persoana care a primit un mesaj în care este învinuită, va simţi nevoia să se apere împotriva a ceea ce i s-a spus, nu va dori să coopereze spre o rezolvare a problemei, deoarece crede că trebuie să-şi apere/ dovedească nevinovăţia. Puteţi totuşi să vă exprimaţi nemulţumirea în mod clar şi direct, asumându-vă propriile sentimente. Iată ce se întâmplă atunci când persoana nemulţumită îşi asumă propriile sentimente: „Devin nervos atunci când vii târziu la şcoală”. Observaţi diferenţa dintre cele doua mesaje.

Atunci când ascultătorul aude despre sentimentele dvs., reacţia va fi diferită faţă de situaţia când acuzaţi. Când folosiţi mesaje de tip „Eu”, ascultătorul gândeşte: „Atunci când vin târziu, devii nervos”. Persoana nu simte că este judecată ca fiind o persoană bună sau rea, doar din cauza unei întâmplări care vă displace.

Mesajele de tip „Eu” au ca scop asumarea responsabilităţii pentru afirmaţiile si sentimentele proprii. Ca rezultat, persoana comunică mai îndeaproape cu ceilalţi şi îi informează în legătură cu poziţia sa. Afirmaţia începe cu „Eu” („Aş dori”, „Sunt preocupat de….”). Cele mai eficiente mesaje „Eu” prezintă:


  • Sentimentele vorbitorului;

  • Un comportament jenant / deranjant şi eventual consecinţele comportamentului jenant asupra vorbitorului;

  • Propunerea/ negocierea unei soluţii sau variante alternative de comportament.

Exemplu: „Mă irită faptul că sunt ţinut să aştept, acest lucru stricându-mi programul pentru tot restul zilei”.

Strategii ineficiente:


  • Folosirea de termeni vagi ca „noi”, sau „unii” sau impersonale („S-ar putea să primeşti obiecţii la ideea asta”);

  • Formularea de întrebări când, de fapt, vrei să faci o afirmaţie („Chiar crezi ca e bună ideea asta?”);

  • Scăderea autorităţii afirmaţiei gen: „Cred că…” sau „Mă gândesc într-un fel că…”;

  • Folosirea unui limbaj care învinovăţeşte, condamnă („Trebuia să-mi predai raportul ieri”).

Mesajele asertive, în care vorbitorul îşi asumă responsabilitatea pentru emoţiile şi gândurile sale fără a învinui pe alţii, se utilizează nu doar atunci când suntem deranjaţi de comportamentul cuiva sau de o situaţie, dar şi atunci când vrem să arătăm mulţumirea în legătură cu ceva.


Exemple de mesaje asertive

Eu m-am bucurat foarte tare când am primit felicitarea ta, pentru că te consider un prieten apropiat. Vreau să păstrăm această relaţie pentru mult timp.

Mă enervez atunci când tu asculţi muzică tare, deoarece nu mă pot concentra să învăţ pentru examen. Te rog să faci mai încet muzica sau să o asculţi în căşti.

Mă simt umilit când mi se fac observaţii în public. Aş dori să nu mai fiu pus în astfel de situaţii.

Sunt derutat când mă întrerupeţi pentru că îmi pierd firul ideilor. Aş vrea să mă lăsaţi să vorbesc până la capăt.
Paşii spre o comunicare asertivă


PAŞI

DESCRIERE

CUVINTE UTILE

AFIRMAŢIA



  1. Exprimaţi sentimentele pe care le aveţi şi care este problema

Spuneţi ce simţiţi în legătură cu un comportament / problemă. Descrieţi comportamentul / problema care vă încalcă drepturile sau vă deranjează.

  • Eu m-am simţit…

  • Mă indispun când...

  • Simt că... atunci când....

  • Nu-mi place când...

  • Sunt descurajat când...

Când dau cu împrumut bani şi nu îi primesc înapoi la timp, mă simt utilizat.

M-am supărat…



  1. Explicaţi interesele, nevoile, valorile care au condus la aşa sentimente sau idei

Spuneţi clar şi deschis ce stă la baza emoţiilor pe care le trăiţi - ce nevoi sau interese ale dvs. nu au fost realizate.

  • Deoarece am nevoia să ştiu că…

  • Pentru că apreciez când…

  • Din cauză că ne-am înţeles să...

Vreau să pot avea încredere în oameni şi am nevoie să dispun de banii mei aşa cum decid eu.

… deoarece am crezut că ai uitat de întâlnirea noastră.



  1. Spuneţi care este rugămintea /propunerea dvs.

Exprimaţi clar ce vă doriţi.

  • Aş vrea să...

  • Aş vrea ca tu...

  • N-ai putea să...

  • Te rog, altă dată să...

  • Ţi-aş fi recunoscător dacă…

  • M-aş simţi mai bine dacă…

Eu aş vrea ca tu să-mi dai banii înapoi în timpul pe care l-am stabilit.

Te rog, altă dată să mă anunţi dacă se întâmplă să întârzii.



  1. Întrebaţi persoana ce crede despre rugămintea dvs.

Invitaţi persoana să-şi exprime opinia referitor la ceea ce îl rugaţi să facă.

  • Ce părere ai?

  • Eşti de acord?

  • Tu cum vezi lucrurile?

  • Ce zici?

Eşti de acord?

Răspuns

Persoana îşi spune părerea despre rugămintea pe care i-aţi adresat-o.

Persoana răspunde.

Da, cred că ai dreptate. Eu nu-ţi întorc întotdeauna banii la timp. Data viitoare voi face asta mai devreme.

Nu am crezut că este atât de important pentru tine. Voi fi mai atent altă dată.





  1. Acceptaţi răspunsul cu recunoştinţă

Dacă persoana acceptă propunerea / rugămintea dvs., finalizaţi discuţia mulţumindu-i.

  • Mulţumesc.

  • Mă bucur că ai acceptat.

  • Minunat!

  • Foarte bine, îţi mulţumesc.

Îţi mulţumesc pentru înţelegere.

Mă bucur că ne-am înţeles.





Dostları ilə paylaş:
  1   2   3


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə