120
ANTAL GYÖNGYVÉR
ce ţin de Altenburg prind raci şi îi duc cu carele la Viena, spre vânzare: “Tanta
[cancrorum] prehenditur copia, ut coloni soleant, multis palustri, Viennam,
vicinam eis civitatem venundandos invehere” (386). Sârbii din Transilvania
îşi permit mărinimoasa ospitalitate datorită bunăstării obţinute prin asidue
munci agricole. Cumanii au o îndeletnicire aparte în ţinutul lor neprielnic
agriculturii; ei se îmbogăţesc crescând animale: “Alunt pecora et equorum
greges ex quibus opes, non parvas, sibi comparant” (387).
Cei care dispun de cele necesare traiului îmbelşugat îşi iubesc viaţa şi îşi
trăiesc zilele bucurându-se de fiecare clipă. Perisabilitatea umană impune, de
aceea, fără a-l numi, epicureismul [27*]: carpe diem.
Moştenit de la Horatius, motivul poate fi regăsit, între mulţi alţii, la
Spencer, Lorenzo di Medici sau Tasso, în al cărui Ierusalim liberat, versuri
suave invită la trăirea exuberantei tinereţi:
“O, tineri! Cât april vă-mbracă-n strai
De primăvară
plin de flori şi verde,
Virtutea nu vă amăgească, vai,
Nici gloria ce mintea crudă pierde! […]
De ce, nebuni, zvârliţi prea scumpul dar,
Ce
şi aşa-i prea scurt, al tinereţii?” (388).
Personalitate reprezentativă a epocii, Lorenzo Magnificul, pune în circu-
laţie titluri precum Vânătoarea cu şoimul, Cântece de carnaval, Ospăţul,
Beţivanii, Triumful lui Bacchus şi al Arianei, în care, însufleţit de cel mai
autentic epicureism, răsună refrenul – după părerea exegeţilor – melancoliei
pentru “prea scurta splendoare a Renaşterii înseşi”:
“Tinereţi diamantine,
cum vă petreceţi iute! Cine
vrea să fie vesel fie:
ce e mâine nu se ştie!” (389).
“
Quam minimum credula postero” – spunea Horatius, îndemnând la
trăirea clipei.
O modalitate de petrecere plăcută a timpului liber constituie, în paginile
lui Olahus, vânătoarea. Scriitorul transmite posterităţii imaginea reginei Maria
care, gonind vânatul, o întrece în pricepere pe însăşi Diana, zeiţa vânătorii:
“Jam movit regina suos ad pascua gressus
Et campos virides deliciasque suas.
Insequitur timidos lepores cervosque fugaces,
Et vacuum raro sustinet esse diem
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
121
Saepe Diana truci vibrat venabula feros
Saepius at multo conficit ista feras.
Non igitur temere hanc Mariam praeponimus illi,
Sic illi haec praestat, vincit ut illa feras.” (390)
Insula Csepel pe care o face Dunărea mai jos de Buda îi aparţine reginei.
Decorul mirific abundă de zburătoare, sălbăticiuni, păduri, crânguri, vii şi
păşuni. Peste acestea, străjuie palatul. Toate, ale reginei. Cadrul în care uma-
nistul, secretarul ei personal, o surprinde pe regină pare a fi suficient sieşi:
locului – spune Olahus – nu-i lipseşte nimic pentru desfătare. Insula i-a găzduit
“în dulce încântare”, adesea, pe Ludovic II şi pe soţia lui: “Principibus meis,
tam in venationibus et aucupiis, quam aliis rebus, animum recreatibus, dum
nonnunquam ab aliis absoluti gravioribus negotiis, animi gratia eo divertere,
magnum amoenumque praebuit oblectamentum” (391).
La băile termale regale de la poalele stâncii Sf. Gerard, în apropierea cetăţii
de scaun maghiare, ocolul vânătoresc regal Nyék, cu pădurea şi pajiştea sa
bogată în sălbăticiuni, descreţeşte şi el frunţile princiare: “Ad Septentrionem,
ferarium est regis, cui nomen est Nyék
, cingens vallo, non tantum silvo-
rum montem, sed prata etiam latissima, in ambitum trium milliarium Hunga-
ricorum, feris variis abundans” (392). Un alt ocol vânătoresc, menit să
facă agreabilă petrecerea timpului liber al înaltelor feţe bisericeşti, există în
apropiere de Strigonium, aparţinând arhiepiscopiei, împreună cu “o minunată
grădină”. Dar, dincolo de acestea, pădurile şi câmpiile bogate oferă oricui
posibilitatea de a captura animale şi păsări, deoarece: “In locis fere singulis
Hungariae, ea est ferarum, tam maiorum, quam minorum, omnis generis
copia, ut, sicuti aves qualescunque, ita feras, tam nobilitas, quam plebes
aeque passim venentur, aucupenturve, quisque in suum, tum usum, tum volup-
tatem” (393). Ţinutul Timişului, până la Samandria, cetate a turcilor, este
vestit pentru sălbăticiunile sale. Însă, din cauza situaţiei belicoase, ambele
părţi au de suferit de pe urma primejdiei reciproce, încât vânătoarea nu este
posibilă decât în cete mari: “In hoc vasto campo, a Temesvar arce, usque ad
ripam Danubii, e regione cuius Samandria arx Turcarum ad meridiem sita
est, in latitudinem duodecim et amplius milliarium Hungaricorum protenso,
saepe visus esse dicitur grex cervorum, cervarum et damarum, trium quatuor
et plurimum millium. Quarum venatio, nec nostris tuta est a Turcis, nec illis a
nostris, praeterquam trecenti pluresve egressi fuerint equites” (394).
Din cauza imensei bogăţii de păsări, locuitorii acestor ţinuturi nu se ating
de acelea care în alte ţări, ca Belgia sau Franţa, sunt preţuite drept delicatese,
ci se hrănesc cu altele, mult mai gustoase: “Phasianorum, perdicum, et
sylvestrium et campestrium, gallinarum sylvestrium, turdorum et aliarum
quoque nobilium diversarumque avium ea abundantia, ut in his Hungariae