Programul Operaţional Regional 2007-2013
Yüklə 404 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Justificarea produsului specific/ evenimentului care face obiectul promovării
- Muzeul Naţional al Literaturii Române
- Muzeul Literaturii Romane
- Principelui Carol de Hohenzollern
- Regele Carol I
- construirea aripii Știrbei Vodă
- Palatul Republicii și Palatul Consiliului de Stat . Galeria nationala
- Sala Palatului
- Casa Memorială "George Enescu".
| Programul Operaţional Regional 2007-2013 Axa prioritară 5 – Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului Domeniul major de intervenţie 5.3 – „Promovarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare, în scopul creşterii atractivităţii României ca destinaţie turistică” Operaţiunea Dezvoltarea şi consolidarea turismului intern prin sprijinirea promovării produselor specifice şi a activităţilor de marketing specifice Plan de marketingBUCHAREST JARDIN DES FLEURES
Rolul, importanţa şi efectele multiple ale turismului intern sunt reflectate pe o multitudine de planuri: de la valorificarea superioară a elementelor atractive şi funcţionale ale ofertei turistice la îmbunătăţirea confortului populaţiei ţării de referinţă; de la stimularea creşterii economice la ameliorarea structurii sociale, crearea de noi locuri de muncă şi reducerea sărăciei. În condiţiile reducerii timpului liber şi a veniturilor relativ modeste, cererea populaţiei locale pentru turism la distanţe mari şi în condiţii de confort înalt este joasă. În acest context, turismul intern devine o ofertă atractivă pentru o mare parte din populaţia locală, consumatori efectivi şi potenţiali. Cercetările de ultimă oră denotă faptul că turismul intern are un impact considerabil asupra economiilor, societăţilor şi culturilor de referinţă. Avantajul esenţial al turismului intern îl reprezintă atragerea excedentului de forţă de muncă din alte sectoare şi, implicit, atenuarea şomajului. Pe lîngă impactul economic, turismul intern are şi o profundă semnificaţie socio-culturală, efectele sale fiind resimţite pe diferite planuri: consumul, utilizarea timpului liber, instruirea şi educaţia populaţiei, ridicarea calităţii mediului înconjurător, conservarea tradiţiilor şi culturilor locale, şi, implicit intensificarea toleranţei şi înţelegerii turistice. Importanţa economică şi socială a turismului intern, contribuţia acestuia la cresterea calităţii vieţii denotă actualitatea cercetării şi necesitatea promovării acestui sector. Necesitatea valorificării acestor oportunităţi în condiţii de eficienţă presupune elaborarea unor demersuri strategice de marketing adecvate potenţialului, maturităţii pieţei şi structurii ei. Acest plan de marketing isi propune o apropiere cu grupul tinta turisti de toate varstele, pentru redeschiderea catre lumea francofona si astfel organizarea de diverse manifestari cultural-turisice cu influente din cultura lumii francofone, tinand cont de bogata diversitate arhitectonica Planul de marketing va consta în dezvoltarea unei strategii din care să rezulte un produs turistic bazat pe punerea în valoare a patrimoniului cultural local, prin includerea unor obiective într-un circuit turistic ce va fi promovat către turiştii interni şi internaţionali care vizitează sau tranzitează oraşul în scop de agreement sau de afaceri. Promovarea obiectivelor culturale şi integrarea acestora într-un circuit turistic va avea ca efect reducerea ritmului de degradare a patrimoniului cultural local. Strategia de marketing va avea în vedere o serie de activităţi specifice pentru a promova turismul cultural către categorii speciale de vizitatori şi locuitori ai oraşului: angajaţii din companiile multinaţionale, expaţi, participanţi la diverse evenimente de anvergura (conferinţe, summituri, concerte). Această strategie va avea de asemenea ca rezultat scoaterea unor obiective culturale din anonimat. Strategia va include şi o serie de evenimente prin care vor fi puse în valoare tradiţiile locale, ceea ce va genera venituri în mediul rural adiacent zonei de desfăşurare a proiectului. Strategia de marketing va trebui să aibă în vedere, pe lângă generarea de locuri de muncă în domeniul turismului, o serie de activităţi de comunicare care:
Pentru a avea rezultate imediate, planul de acţiune va trebui să se deruleze într-un interval de timp relativ scurt (6 – 12 luni), începând într-o primă etapă cu derularea unui proiect pilot, concentrat pe promovarea unui număr limitat de obiective culturale (6 – 7 obiective, selecţionate astfel încât accesul turiştilor să fie relativ facil). În paralel vor trebui derulate o serie de studii (de exemplu: profilul turistului, studiu de impact al proiectului etc.), cu rolul de a acoperi lipsa de informaţii şi date statistice de actualitate. În funcţie de concluziile şi recomandările studiilor, strategia de marketing va fi ajustată pentru a obţine cele mai bune rezultate în etapele ce se vor derula ulterior. Bugetul proiectului a fost proiectat astfel încât să acopere cheltuielile necesare promovării şi creşterii vizibilităţii obiectivelor turistice selectate, ţinând cont de obiectivele propuse şi de modul de comunicare specific fiecărei categorii de beneficiari ai proiectului. Astfel, bugetul va acoperi costurile pentru:
Echipa de implementare a proiectului va prezenta echipei de management rapoarte după încheierea fiecărei acţiuni din cadrul proiectului, de exemplu:
Echipa de management al proiectului va avea întâlniri periodice, ordinare, în care va analiza rezultatele şi le va compara cu indicatorii propuşi în cadrul proiectului şi în funcţie de concluzii, dacă este cazul, va face recomandări de acţiuni specifice fiecărei activităţi a proiectului. De asemenea, echipa de proiect va avea în vedere şi întâlniri extraordinare, dacă se constată necesitatea acestora. Experienţa echipei de implementare şi de monitorizare a proiectului, planul de acţiune structurat şi abordarea managementului de proiect prin obiective sunt o garanţie pentru depăşirea riscurilor şi atingerea rezultatelor anticipate prin planul de marketing.
Prin Legea Municipiului București din 1 martie 1926, intrată în vigoare în 1927, Bucureștiul a fost împărțit în patru sectoare, fiecare având primarul și consilierul său. Sectorul 1 are o suprafață de 67,5 kilometri pătrați și aproximativ trei sute de mii de locuitori și găzduiește importante obiective economico-sociale și culturale ale României. În perioada interbelică, s-au construit arterele principale din Bucureștiul modern și piețele mari (Piața Victoriei, Piața Palatului, Piața Universității, Piața Romană etc.). S-a realizat canalizarea și alimentarea cu apă, s-au pavat și s-au asfaltat un număr mare de străzi, au fost ridicate numeroase clădiri în interes public, muzee, școli, spitale, s-a sistematizat cursul râului Colentina, s-au creat Lacurile Buftea, Mogoșoaia, Străulești, Grivița, Herăstrau, Băneasa, Floreasca, Tei și Parcul Național astăzi cunoscut sub numele de Herăstrău, Parcul Bordei, Parcul Kiseleff. Sectorul 1, este fără îndoială, una dintre cele mai dinamice zone ale Bucureștiului, aici dezvoltându-se în ultimii ani, mari proiecte imobiliare și de afaceri. Sectorul 1 al Capitalei, dispune de un potențial turistic ridicat. Acesta este poziționat în partea de nord-vest a municipiului, reprezentând centrul orașului, compus din străzi și obiective culturale cu o deosebită încărcătură istorică. Sectorul 1 este un sector turistic prin definiție, reprezentând intrarea în Capitală prin cele două aeroporturi și gara principală, putând fi considerat cartea de vizită a Municipiului. Sectorul 1 oferă vizitatorilor străini adevărata imagine a Bucureștiului, fiind singurul sector al municipiului care a reușit să conserve imaginea Bucureștiului de altădată. În Sectorul 1 al Capitalei se regăsesc în număr mare, deosebite obiective culturale precum muzee (Muzeul Satului), clădiri vechi care acum gazduiesc instituții publice, piețe (Piața Victoriei, Piața Universității, Piața Romană etc), instituții culturale (Ateneul Român), monumente istorice (Arcul de Triumf), etc. De asemenea, se regăsec parcuri (Parcul Bordei, Parcul Cișmigiu, Herăstrău) și Grădina Zoologică etc. Muzeul Naţional al Literaturii Române Casa monument ce adăposteşte Muzeul Naţional al Literaturii Române a fost construită de marele vornic Alexandru Villara în anul 1839 în mahalaua Popa Cosma. Era considerată una dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului. Villara i-a oferit-o drept zestre fiicei sale Elena, la căsătoria acesteia cu Scarlat Al. Kretzulescu (fost primar al Capitalei şi ministru al Cultelor). În linii mari, aspectul de astăzi e cel al reamenajării în stil neoclasic francez din 1863 al cărei autor e inginerul R. A. Borroczyn. Pentru pictura şi decoraţiunile interioare Scarlat Kretzulescu a apelat la serviciile pictorului Gh. Tattarescu. La unsprezece ani după decesul lui Scarlat Kretzulescu, clădirea devine locuinţa directorului băncii „Bank of Romania”, baronul Frank. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceasta ajunge în proprietatea statului, devenind „Laboratorul de electricitate al Universităţii din Bucureşti”, aflat sub conducerea savantului Dragomir Hurmuzescu. Tot aici au funcţionat succesiv un pension de fete şi biblioteca Ambasadei Germane. În 1948, clădirea a fost repartizată Muzeului Româno-Rus, care a fost desfiinţat în 1963. În 1967 a devenit sediu al Muzeului Literaturii Române, care o va ocupa de facto abia în 1971. Astăzi casa adăposteşte cele peste 300 000 de piese grupate în peste 250 de colecţii ale Muzeului Literaturii Române. Pe 1 iunie 1957 se înfiinţează Muzeul Literaturii Române, sub conducerea lui Dumitru Panaitescu Perpessicius. Muzeul a funcţionat pentru o vreme chiar în sediul Uniunii Scriitorilor, din Şoseaua Kisellef nr. 10 (Casa Toma Stelian), într-un spaţiu impropriu. Sprijinit de câteva dintre personalităţile literare ale timpului, cu „trecere” la autorităţi, Perpessicius a continuat activitatea de îmbogăţire a patrimoniului literar. Primelor colecţii li s-au adăugat altele, cuprinzând la rândul lor valoroase manuscrise, cărţi rare, acte, corespondenţă, obiecte, fotografii, tablouri, sculpturi, piese de patrimoniu literar. Din anul 1967, muzeul funcţionează într-un sediu nou, pe Bulevardul Dacia (fost Strada Fundaţiei), nr. 12. Un rol decisiv în obţinerea acestei locaţii l-a avut Tudor Arghezi, a cărui intervenţie energică la autorităţile de partid a avut efectul scontat. Astfel, după Eminescu, un alt mare scriitor român îşi imprimă efigia numelui pe destinul acestei instituţii. Clădirea cunoscută sub denumirea de „Casa Kretzulescu” este una dintre puţinele construcţii în stil arhitectural neoclasic din Bucureşti. După 1990, clădirea a fost integral consolidată, renovată şi restaurată, conform planurilor arhitecturale originale. Aparitia Muzeului Literaturii Romane este strans legata de crearea, pe langa Uniunea Scriitorilor a unui fond documentar Eminescu, donat de scriitori, cu ocazia sarbatoririi centenarului nasterii poetului national, in 1950. Ideea înființării unui muzeu de literatură, care să-și asume misiunea de a aduna la un loc, de a cerceta și de a expune publicului tezaurul manuscriselor literare l-a urmărit mulți ani pe academicianul Dumitru Panaitescu-Perpessicius. Pornind de la fondul documentar al Uniunii Scriitorilor (din 1950), în colaborare cu personalitățile celebre ale vieții literare românești, printre care: Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Jacques Byck, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Victor Eftimiu, cu un colectiv restrâns de specialiști, Perpessicius a reușit să întemeieze Muzeul Literaturii Romane, instituție menită, în viziunea primului ei director, să devină un institut de cercetare care sa reînvie pulsul vieții literare românești de-a lungul epocilor ei de dezvoltare. Situat în Bulevardul Dacia Nr. 12, Muzeul Naţional al Literaturii Române adăposteşte un autentic tezaur literar format din manuscrise, cărţi, obiecte personale, obiecte de artă, fotografii, înregistrări audio-video. Acestea redau într-o imagine concentrat metaforică profunzimea, complexitatea şi frumuseţea inefabilă a literaturii române. Muzeul Literaturii Romane este adăpostit în Casa Scarlat Kretzulescu (atestată în 1839), monument istoric, el deținând un număr de 300.000 de piese, organizate în 250 de colecții (manuscrise, acte, fotografii originale, arta plastică, obiecte memoriale). Se remarcă următoarele colecții: carte rară, carte veche românească, manuscrise. Apariția Muzeului Literaturii Române este strâns legată de crearea, pe lângă Uniunea Scriitorilor a unui fond documentar Eminescu, donat de scriitori, cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii poetului național, în 1950. Ideea înființării unui muzeu de literatură, care să-și asume misiunea de a aduna la un loc, de a cerceta și de a expune publicului tezaurul manuscriselor literare l-a urmărit mulți ani pe academicianul Dumitru Panaitescu-Perpessicius. Pornind de la fondul documentar al Uniunii Scriitorilor (din 1950), în colaborare cu personalitățile celebre ale vieții literare românești, printre care: Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Jacques Byck, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Victor Eftimiu, cu un colectiv restrâns de specialiști, Perpessicius a reușit să întemeieze Muzeul Literaturii Române, instituție menită, în viziunea primului ei director, să devina un institut de cercetare care să reînvie pulsul vieții literare românești de-a lungul epocilor ei de dezvoltare. Muzeul Literaturii Române a fost inaugurat la 1 iunie 1957, având primul sediu în Şoseaua Kiseleff, 10.
Palatul Regal este o clădire monumentală din centrul Bucureştiului, iniţial centru al puterii monarhice în România. Actualmente este sediul Muzeului Naţional de Artă al României. Palatul regal de pe Calea Victoriei din București are o istorie tumultoasă iar zidurile sale, atât pe interior cât și pe exterior au văzut multe. În 1837, casa somptuoasă a stolnicului Dinicu Golescu ridicată în acest loc devine Curtea Domnească a lui Alexandru Ghica Vodă. Din 1859 până în 1866 aici a locuit domnitorul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Din 10 mai 1866 casa devine locuinţa domnitorului Carol I. Odata cu venirea Principelui Carol de Hohenzollern (viitorul Rege), casa Golescu a fost extinsă și modernizată, beneficiind de prima instalație electrică de iluminat. Regele i-a angajat apoi pe celebrii arhitecti Paul Gottereau (Palatul Cotroceni, Palatul CEC) și Karl Liman (Castelul Peles) pentru a extinde și mai mult Palatul. Astfel, la nivelul anului 1906, construcția avea o dispunere spațială similară cu cea de astăzi, în formă de „U”. Pe fațada laturii centrale este adaugata stema Vechiului Regat.
În primul an al Republicii (1948), sălile de recepție ale Palatului Regal trec în administrarea Consiliului de Miniștrii (ulterior Consiliul de Stat). Restul sălilor trec în folosința Ministerului Artei și Informațiilor, cu scopul de a deschide aici un muzeu. Edificiul este redenumit, succesiv, Palatul Republicii și Palatul Consiliului de Stat. Galeria nationala este deschisa in anul 1950, iar in anii urmatori, sunt inaugurate și celelalte colecții. În palat a fost ținut câteva zile după moartea sa Gheorghe Gheorghiu-Dej, astfel încât poporul îndurerat să-și poata lua rămas-bun într-un ceremonial similar cu cel de la moartea lui Stalin în 1953. Palatul a devenit mai apoi o „anticamera” pentru Sala Palatului, unde își ținea congresele Partidul Comunist Român. Palatul Regal (aripa Știrbei Vodă) a fost avariat grav în timpul evenimentelor din decembrie 1989, multe exponate fiind distruse în urma incendiilor.
Edificiul a fost ridicat între 1927 și 1937 după planurile arhitectului roman D. Niculescu. Construcţia este în formă de U, cu o curte interioară. Faţada are două intrări: intrarea din stânga era folosită de rege şi oaspeţii săi iar cea din dreapta era destinată demnitarilor. La stânga, intrarea conduce într-un hol octogonal, decorat în stil neo-bizantin de unde urcă scara invitaţilor iar la dreapta se intră în holul oficial, un mare hol pătrat, de unde urcă scara voievozilor spre fosta sală a tronului. În 1948, după abolirea monarhiei, Palatul Regal a devenit sediul Muzeului Național de Artă. Inaugurată în 1950, Galeria Națională adăpostește lucrările unor pictori celebri precum Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady și a unor sculptori ca Dimitrie Paciurea, Constantin Medrea, Ion Jalea și faimosul Constantin Brâncuși. Cea mai spectaculoasă este Galeria Europeană inaugurată în 1951 și compusă din 15 saloane. Aici se găsesc expuse picturi și sculpturi semnate de Rembrandt, Veneziano, Tizian, Tintoretto, Zurbaran, El Greco, Renoir, Monet, Pissaro, Breughel Delacroix, Sisley și Rubens. Patrimoniul muzeului cuprinde și 4.000 de gravuri și desene ale unor artiști români și străini celebri.
Palatul Cantacuzino, sau „Casa cu lei” (numită așa datorită celor doi lei monumentali care străjuiesc intrarea principală) este situat pe unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Capitalei, Calea Victoriei, a fost construit în primii ani ai secolului al XX-lea de arhitectul I. Berindey, într-un stil ce îmbina academismul francez cu amintiri ale rococo-ului și accente decorative de Art Nouveau. Palatul a apartinut lui Gr. Cantacuzino poreclit „Nababul”, datorită averii sale fabuloase, om politic conservator, prim-ministr, unul dintre cei mai bogați români de la începutul secolului al XX-lea. Faţada atrage în mod deosebit atenţia prin bogăţia decoraţiei sculpturale. Deasupra intrării, frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor. Interiorul este decorat cu picturi monumentale realizate de G.D. Mirea, Costin Petrescu, Arthur Verona, Nicolae Isidor Vermont, precum și sculpturi realizate de Fr. Storck și Em. W. Becker. Casa Krieger din Paris a oferit asistență pentru decoraţia interioară (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc.). Palatul era recunoscut în Bucureștiul de altădată prin marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino împreună cu Maruca Rosetti le organizau aici. Seratele și audițiile muzicale, la care George Enescu era un obișnuit, erau binecunoscute și se bucurau de prezenta numelor sonore din aristocrația română și străină. După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu), care după decesul prematur al soţului, se va recăsători în 1937 cu George Enescu. În anii ’40, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar apoi, din 1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe muzeului dedicat memoriei compozitorului. Din anul 1956, aici funcţionează MUZEUL NAŢIONAL „GEORGE ENESCU” şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Muzeul expune documente și obiecte personale ale muzicianului. În trei săli ale Palatului Cantacuzino se desfăşoară cronologic expoziţia permanentă, ce cuprinde, între altele, vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome și medalii ce i-au fost conferite, printre care și cea a Legiunii Franceze de Onoare, fotografii, manuscrise, documente diverse, diplome, decoraţii, desene, busturi, instrumente muzicale, fracul şi costumul de academician al Academiei Române, masca mortuară şi mulajul mâinilor artistului. Atmosfera de-odinioară se regăseşte în intimitatea casei din spatele palatului, auster amenajată, devenită Casa Memorială "George Enescu". Din 2007, Palatul Cantacuzino este inclus pe lista monumentelor Patrimoniului European. Născut la 19 august 1881 în Liveni, judeţul Botoşani, George Enescu a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alţii pe Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert FuchsJohannes Brahms, Pablo Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn Bartholdy, entuziasmând presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani. (compoziţie). Se încadrează rapid în viaţa muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Armand Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În ziua de 6 februarie 1898 îşi face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Opus 1 Poema Română. În acelaşi an începe să dirijeze concerte în Bucureşti şi să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a pus pe muzică poemele reginei Carmen Sylva, rezultând nişte superbe lieduri. Prinţesa Martha Bibescu şi-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină. Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie de maturitate (1905), Şapte Cântece pe versuri de Clément Marot (1908). Palatul Cantacuzino, situat pe unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Capitalei, Calea Victoriei, a fost construit în primii ani ai secolului XX de arhitectul I. Berindey, într-un stil ce îmbină academismul francez cu amintiri ale rococo-ului și accente decorative de Art Nouveau. Faţada atrage în mod deosebit atenţia prin bogăţia decoraţiei sculpturale. Deasupra intrării, frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor. Palatul a aparținut lui Ghoeorghe Grigore Cantacuzino "Nababul", om politic conservator, unul dintre cei mai bogați români de la începutul secolului XX. Interiorul este decorat cu picturi monumentale realizate de G.D. Mirea, Costin Petrescu, Arthur Verona, Nicolae Isidor Vermont, precum și sculpturi realizate de Fr. Storck și Em. W. Becker. Palatul era recunoscut în Bucureștiul de altădată prin marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino împreună cu Maruca Rosetti le organizau aici. Seratele și audițiile muzicale, la care George Enescu era un obișnuit, erau binecunoscute și se bucurau de prezența numelor sonore din aristocrația română și străină. În anul 1956, Palatul Cantacuzino a devernit Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român. Muzeul expune documente și obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome și medalii ce i-au fost conferite, printre care și cea a Legiunii Franceze de Onoare. În decembrie 1939, Maruca Cantacuzino, fosta soție a fiului mai mare al Nababului, se căsătorește cu George Enescu. Din 2007, Palatul Cantacuzino este inclus pe lista monumentelor Patrimoniului European. Expoziţia permanentă a muzeului este desfăşurată în trei săli ale palatului şi prezintă cronologic, mărturii ale unei însemnate biografii: fotografii, manuscrise, instrumente muzicale, obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea muzicianului. Amplasat într-un spaţiu de excepţie, Muzeul Naţional “George Enescu” este investit deopotrivă cu valoare istorică, culturală, artistică şi turistică. Patrimoniul său permite recompunerea istoriei unei vieţi şi cariere de excepţie, puse în slujba muzicii româneşti şi a afirmării sale în context universal. Atmosfera Belle-Epoque se regăseşte şi în intimitatea casei din spatele palatului, folosită iniţial ca dependinţă administrativă şi devenită ulterior Casa memorială „George Enescu”. Aici sunt păstrate obiecte personale ale maestrului şi ale soţiei lui, mărturii cu valoare memorială unică. Yüklə 404 Kb. Dostları ilə paylaş:
|