Programul Operaţional Regional 2007-2013

Cercul Militar Național

Palatul Cercul Militar Naţional din Bucureşti găzduieşte instituţia centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol. Palatul are interioare somptuoase care au găzduit de-a lungul timpului baluri, reuniuni și, în zilele noastre, expoziții de pictură, sculptură, lansări de carte și diverse alte evenimente. Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Clădirea a fost construită în stil neo-clasic francez și a fost inaugurată în 1912. Palatul ocupa, pe calea Victoriei, locul pe care se găsea biserica Sărindar, ctitorită de Matei Basarab și demolată în 1907 pentru a face loc noii clădiri a Cercului Militar Național. De vechea biserică Sărindar mai amintește doar fântana din fața Cercului Militar National care se și numește Sărindar. Biserica era vestită pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea pentru icoana Fecioarei, făcătoare de minuni. Reconstruită de mai multe ori, biserica a fost afectată grav de cutremurul de la 1838, ruinându-se apoi încet, încet.

Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ştefănescu şi E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor (circa 80%), precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile.

În timpul primului război mondial Palatul a fost devastat de soldații Puterilor Centrale și a necesitat lucrări de renovare. La 4 februarie 1923 Palatul a fost inaugurat oficial în prezența regelui Ferdinand, a reginei Maria și a altor demnitari civili și militari ai României.

În timpul regimului comunist, după 1948, palatul și-a schimbat denumirea în Casa Centrală a Armatei dar nu și funcționalitatea, rămânând în continuare în administrarea și folosul armatei române. În anii ‘80 a avut loc și ultima renovare a Palatului. Astăzi, cladirea a revenit la numele oficial de „Cercul Militar Național”.

Palatul Cercul Militar Naţional este este o clădire din Bucureşti care găzduieşte instituţia centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol.

Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898.

Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ştefănescu şi E. Doneaud.

Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876.

Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăştinos.

Clădirea Cercului Militar Național este tributara stilului neoclasic francez. Are interioare somptuoase care au găzduit de-a lungul timpului baluri, reuniuni și, în zilele noastre, expoziții de pictură, sculptură, lansări de carte, etc.

Palatul Cercului Militar Național monument istoric si de arhitectură cu valoare de simbol al Aramatei Române constituie locul unde istoria, arhitectura, cultura și arta se împletesc în mod firesc spre înobilarea și înalțarea sufletească a oamenilor.

Ateneul Român

Clădirea Ateneului Român din București este produsul “Societății Culturale Ateneul Român”, fondată in 1865 de un grup entuziast format din Constantin Esarcu, V. A. Ureche, C. Rosetti, N. Kretulescu, Al. Odobescu și alții, fiind considerată una dintre bijuteriile arhitectonice ale României. Abia după 20 de ani s-a început strângerea primelor fonduri, sub sloganul “Dați un leu pentru Ateneu”, astfel, în 1886 încep lucrările de construcție.

Ateneul şi grădina din faţa acestuia sunt aşezate pe locul în care în 1730 era „Livada lui Văcărescu”, proprietatea poetului Ienăchiţă Văcărescu. Mihail Cantacuzino, spătarul Munteniei, considerat primul arhitect român, a construit pe locul livezii o biserică închinată Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, numită ulterior Biserica Episcopiei. În curtea bisericii funcţiona o şcoală în care erau predate cântece bisericeşti. După distrugerea bisericii şi a şcolii, pe terenul rămas, a fost amenajată o grădină. Grădina a fost terminată în 1872 şi a fost numită Grădina Episcopiei. În mijlocul acesteia, în amintirea bisericii, a fost amplasată o urnă, opera lui Karl Stork. Grădina a fost încorporată Ateneului abia în anul 1888, fiind cunoscută sub numele de Grădina Ateneului.

La momentul în care s-a hotărât înălţarea Ateneului, terenul aflat în spatele Episcopiei aparţinea Societăţii Ecvestre Române. Înainte de cumpărarea terenului de la societatea amintită existau planuri şi chiar unele demersuri concrete pentru construirea pe acest teren a unui circ. Fundaţia circulară, pregătită pentru manejul circului şi ideea de a folosi aceste temelii l-au obligat pe arhitectul francez al Ateneului să proiecteze clădirea într-o formă circulară şi să-i adauge un acoperiş de forma unei cupole.

Considerat una dintre bijuteriile arhitectonice ale României, clădirea Ateneului Român din București este produsul „Societății Culturale Ateneul Român”, fondată în 1865 de un grup entuziast format din Constantin Esarcu, V. A. Ureche, C. Rosetti, N. Kretulescu, Al. Odobescu și altii. În 1886 a început construcţia actualului edificiu. Primii bani au început să fie strânși abia dupa 20 de ani, sub sloganul „Dati un leu pentru Ateneu”. Planurile clădirii, în stil neo-clasic, au fost concepute de arhitectul francez Albert Galleron astfel încât să poată folosi fundaţia deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888. Dar lucrările au mai continuat, finalizarea construcției a avut loc abia în anii ’30 ai secolului al XX-lea.

Clădirea este precedată de un peristil, sprijinit pe şase coloane ionice. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai ţării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I, Vasile Lupu şi Matei Basarab. Sala de spectacol are un diametru de 28,50 m și 16 m înălțime și ceea ce impresionează în mod deosebit este fresca lungă de 70 m și înaltă de 3 m care este realizata de jur-imprejur. Privită din afara clădirea Ateneului Român este formată dintr-un peristil din șase coloane în stil ionic, dând inpresia unui templu grecesc. Forma actuală a cupolei a fost dată de o echipă de arhitecți și ingineri români după ce Galleron a predat proiectul. Interiorul este, poate, chiar mai impresionant decât exteriorul. În holul de la intrare se află patru scări în spirală în jurul unor coloane din marmură de Carrara și sculpturi decorative. Sala de spectacol (28,50 m în diametru și 16 m înălțime) având o acustică deosebită, are 600 de locuri la parter și 52 de loji. Dar ceea ce impresionează în mod deosebit este fresca lungă de 70 m și înaltă de 3 mi care este realizată de jur-împrejur. Tip de 5 ani (1933-1938), pictorul Costin Petrescu a lucrat pentru a transpune în imagini 25 de scene din istoria României: Privind spre loja regală, de la stânga spre dreapta, cele 25 de episoade pot fi descrise astfel: Traian pătrunde în Dacia (episodul 1), Colonizarea Daciei (episodul 2), Contopirea Dacilor cu Romanii (episodul 3), Sentinela romană (episodul 4), Invazia Barbarilor (episodul 5), Începutul vieţii româneşti (episodul 6), Statornicirea (episodul 7), Descălecătoarea (episodul 8), Statul Militar (episodul 9), Statul administrativ (episodul 10), Cruciada românească (episodul 11), Vremea lui Ştefan cel Mare (episodul 12), Epoca de pace şi credinţă (episodul 13), Epoca lui Mihai Viteazu (episodul 14), Epocile culturale (episodul 15), Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan (episodul 16), Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (episodul 17), Anul 1848 în Transilvania (episodul 18), Anul 1848 în Principate (episodul 19), Alexandru Ioan Cuza şi împroprietărirea ţăranilor (episodul 20), Unirea principatelor, Anul 1859 (episodul 21), Carol I şi Războiul Independenţei (episodul 22), Războiul Integrităţii Naţionale 1916 (episodul 23), Ferdinand I şi România Mare (episodul 24) și Carol al II-lea. Epoca de consolidare (episodul 25).

Între anii 1919–1920 clădirea Ateneului a fost folosită de autorităţile statului din acea vreme ca sediu al Camerei Deputaţilor. Pe 29 decembrie 1919, în sala mare a Ateneului, Camera a votat ratificarea unirii Transilvaniei, Basarabiei şi a Bucovinei cu România. În anul 1924 au fost aduse unele modificări clădirii Ateneului, conform planurilor arhitectului Ion Fonescu. Subsolul a fost transformat, astfel încât să permită înfiinţarea a două săli de cinema şi a două săli circulare pentru expoziţii. Tot în această perioadă s-au făcut modificări şi în aripa dinspre strada Episcopiei, în sala bibliotecii. Aceasta a fost împărţită în parter şi etaj, prin adăugarea unui planşeu de beton. Lucrările de reconfigurare au fost finalizate în anul 1928.

În anul 1944, avioanele germane cantonate la Otopeni au pornit, din ordinul lui Hitler, un atac sistematic asupra Bucureştiului. Atacul a avut loc în 24 şi 25 august, atât ziua cât şi noaptea, fiind atinse o serie de edificii de însemnătate din capitală, precum Teatrul Naţional, Palatul regal, Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa. Printre aceste obiective s-a numărat şi palatul Ateneului Român.

De peste un secol Ateneul a găzduit concerte remarcabile ale unora dintre cei mai mari dirijori și soliști ai lumii. La 1 martie 1898 aici au răsunat în premieră acordurile celebrei suite simfonice Poema Română. La pupitrul orchestrei se afla chiar compozitorul, George Enescu, pe atunci în vârstă de 17 ani. Printre cele mai mari personalități care au evoluat pe scena Ateneului au fost Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals, Erich Kleiber, David Oistrah, Igor Strawinsky, Richard Strauss, Paul Robeson.

Faţada construcţiei este întoarsă spre apus şi conţine un peristil format din şase coloane ionice, care dau clădirii aspectul unui templu grecesc antic. Coloanele susţin un fronton triunghiular şi au la bază un peron format din 8 trepte. Printre cele 6 coloane se pot observa cele 5 medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupul, Matei Basarab şi regele Carol I. Edificiul are o înălţime totală de 41 m şi este construit în stil neoclasic, cu elemente de decoraţie tipice arhitecturii franceze de sfârşit de secol. Construcţia din planul central prezintă un stil eclectic. În prezent sala mare de concerte are 28,50 m diametru, 16 m înălţime şi o capacitate aproximativă de 794 locuri.

În interiorul palatului existau săli de expoziţie, săli de proiecţie cinematografică, o bibliotecă, un depozit cu cărţi (aproximativ 10.000), o sală mare de conferinţe sau concerte şi Pinacoteca Statului.

La parter construcţia prezintă un vestibul mare circular, dublat de un inel de 12 coloane cu o tencuială ce imită marmura roz. Din vestibulul cunoscut sub numele de „Rotonda Ateneului” pornesc patru scări şi scara de onoare, realizate din marmură roz de Carrara, construite fiecare în jurul unui pilon de zidărie şi formează, la palier, balcoane către rotondă. Scările conduc către marea sală de concerte.

Din 1953 in sediul Ateneului își desfășoara activitatea Filarmonica de Stat „George Enescu”.

Planurile clădirii sunt în stil neoclasic și au fost concepute de arhitectul Albert Galleron, iar în doi ani clădirea a fost aproape gata, fiind inaugurată la 14 februarie 1888. Practic, finalizarea construcției a avut loc abia în anii ’30 ai secolului al XX-lea.

Privită din afară, clădirea Ateneului dă impresia unui templu grecesc, fiind formată dintr-un peristil din șase coloane în stil ionic, sub care se află, în medalioane, chipurile a cinci domnitori ai României: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab și regele Carol I.

Actuala formă a cupolei a fost realizată de o echipă de arhitecți și ingineri români, după predarea proiectului de către arhitectul Galleron.

Interiorul este, poate, chiar mai impresionant decât exteriorul. În holul de la intrare se află patru scări în spirală în jurul unor coloane din marmură de Carrara și sculpturi decorative.

Sala de spectacol, având o acustică deosebită, are 600 de locuri la parter și 52 de loji. Dar ceea ce impresionează în mod deosebit este fresca lungă de 70 de metri și înaltă de 3 metri care este realizată de jur-împrejur, la care pictorul Costin Petrescu a lucrat timp de 5 ani (1933 – 1938) pentru a transpune în imagini 25 de scene din istoria României.

De peste un secol, Ateneul este un sanctuar al culturii române, care a găzduit concerte remarcabile ale unora dintre cei mai mari dirijori și soliști ai lumii.

La 1 martie 1898, aici răsunau în premieră, acordurile celebrei suite simfonice Poema Romane. La pupitrul orchestrei se afla chiar compozitorul, George Enescu, pe atunci în vârstă de 17 ani. Printre cele mai mari nume care au evoluat pe scena Ateneului trebuie amintiți: Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals, Erich Kleiber, David Oistrah, Igor Strawinsky, Richard Strauss, Paul Robeson.

Din 1953, în sediul Ateneului își desfășoară activitatea Filarmonica de Stat “George Enescu”.

Muzeul Theodor Aman.

Pe fosta stradă a Clemenței, actuala C.A.Rosetti, la nr. 8, se află casa unde a locuit unul din ctitorii culturii românești moderne, pictorul Theodor Aman (1831-1891), „unică în felul ei în oraş, are o înfăţişare artistică de mică proporţie, dar cît se poate de reuşită, prin ornamentaţia exterioară şi statuile care o împodobesc”, scria Em. Hagi Mosco. În secolul al XIX-lea, pe fosta stradă a Clemenţei, actuală C.A. Rosetti, îşi aveau reşedinţele familiile protipendadei bucureştene ca: Cesianu, Barozzi, Costescu-Comăneanu, Butculescu, Bărcănescu, Păucescu, Argetoianu, Catargi sau Cantacuzino. Clădirile erau mari, unele cu două etaje, toate înconjurate de curţi şi grădini întinse. Casa a fost construită în stil neoclasic între 1868-1869 pe locul fostelor grajduri şi dependinţe ale casei de zestre a soţiei Ana, născută Politimos. A fost realizată de arhitectul Franz Scheller, după indicaţiile artistului, fiind structurată pe parter, etaj şi pod. Faţada dinspre stradă este decorată cu basoreliefuri, nişe cu statui realizate de Karl Storck şi medalioane cu efigiile lui da Vinci şi Michelangelo, realizate de Aman. Th. Aman este și autorul mobilierului, al picturii murale din hol și al decorațiunilor din interior și exterior.

Pictorul Th. Aman a fost o personalitate multivalentă, cu studii academice în Parisul de la jumătatea veacului al XIX-lea. Dupa ce a petrecut 8 ani in Paris, Aman s-a intors in tara si a pus bazele Academiei Romane de Arte Frumoase. Aman avea să joace un rol de prim ordin în procesul de modernizare, de eliminare din cultura românească atât a influențelor orientale cât și a unui ev mediu întârziat.

Muzeul Theodor Aman a fost înființat în anul 1908 chiar în casa și atelierul artistului și expune majoritatea lucrarilor artistului (picturi și sculpturi). De-a lungul celor nouă saloane, muzeul redă în fapt evoluția profesională a pictorului. Colecția cuprinde numeroase uleiuri, desene, acuarele, gravuri, sculptura apartinand fondului original donat de Ana Aman (în 1904), la care s-au adaugat lucrări provenite din achizitii ulterioare, precum și documente, scrisori, cataloage de expoziții, albume de fotografii, cărți, arme vechi, măști, costume, uneltele și violoncelul pictorului. Alături de pânze reprezentative (mari compoziții istorice, autoportrete, imagini de atelier, scene de gen, peisaje), muzeul poseda o ampla colecție de gravuri în acuaforte, tehnica pe care Theodor Aman a experimentat-o câtre sfârșitul vieții, plăci originale precum și presa de imprimare. O mențiune specială merita atelierul mare al artistului, în care au pășit mai toate personalitățile importante ale epocii și care conservă atmosfera vremurilor când artistul se afla în viață.

Clădirea a suferit unele reparaţii în anii 1920 şi în anii 1960, dar nu a fost consolidată după cutremurele din 1940 şi din 1977. Astfel prima etapă a intervenţiei a urmărit consolidarea, restaurarea elementelor decorative valoroase, apoi modernizarea construcţiei din 1869 prin introducerea încălzirii cu ventilo-convectoare montate în pardoseală, prin instalarea unei centrale termice, a unei instalaţii de dezumidificare care să asigure un microclimat optim şi a parchetului din trei esenţe.

Lucrările de consolidare și de restaurare a picturii murale și a mobilierului au început în toamna anului 2004, deşi muzeul a fost închis vizitatorilor încă din 2003. Iniţial se hotărîse executarea unor intervenţii pe zone limitate, însă severitatea problemelor a impus începerea unor lucrări ample de consolidare şi restaurare. S-a realizat consolidarea, asanarea şi refacerea hidroizolaţiei pereţilor de la subsol. Şarpanta podului a fost complet înlocuită, iar învelitoarea refăcută. Au fost restaurate complet finisajele, elementele ceramice, refăcute tencuielile exterioare şi interioare. Ferestrele dinspre stradă au fost parţial înlocuite cu tîmplărie PVC cu geam termopan. Restul ferestrelor şi uşile de acces au fost restaurate, iar scările exterioare refăcute din travertin de Geoagiu. În interior au fost reparate şi recondiţionate elementele de mobilier, foile de uşi şi lambriurile aflate în camerele de la parter.

Pictorul Theodor Aman, personalitate multivalentă, cu studii academice în Parisul de la jumătatea veacului al XIX-lea, artistul avea să joace un rol de prim ordin în procesul de modernizare, de eliminare din cultura românească atât a influențelor orientale cât și a unui ev mediu intârziat.

Muzeul Aman reconstituie în spațiul său atelierul de gravură al maestrului. Casa muzeu Theodor Aman a fost construită după planurile artistului, el fiind și autorul mobilierului, al picturii murale din hol și al decorațiunilor din interior și exterior.

Muzeul găzduiește un mare număr de tablouri ale artistului. Se pot vedea aici pe lângă compozițiile istorice, gen definitoriu pentru artist, admirabile peisaje, naturi moarte, portrete, piese de colecție.

O mențiune specială merită atelierul mare al artistului, în care au pășit mai toate personalitățile importante ale epocii și care conservă atmosfera vremurilor când artistul se afla în viață.

3. 
   Analiza SWOT a turismului în zonă
   

PUNCTE TARI Bucureşti-Ilfov – un pol naţional al creşterii economice şi creării de locuri de muncă. Cel mai mare volum al investiţiilor străine directe din România (56% din total în anul 2004). O structură economică în care domină sectorul servicii (63,4%), precum şi un important sector al industriei prelucrătoare. Cel mai mare număr de IMM la nivel naţional Regiunea este lider naţional în ceea ce priveşte capacitatea de inovare. Nivel ridicat de calificare a forţei de muncă şi cel mai ridicat nivel de salarizare din ţară. Cel mai important nod de transport din România, aflat în inima a două coridoare de transport pan-europene (coridoarele multi- modale IV şi IX). Concentrare mare de întreprinderi active în sectorul telecomunicaţiilor. Pondere mare a persoanelor cu studii superioare, precum şi a facilităţilor de cercetare. Existenţa unei oferte turistice (în special de afaceri, dar şi culturale, recreaţionale şi sportive).

PUNCTE SLABE Niveluri scăzute de participare la activitatea economică, câştiguri şi venituri relativ scăzute, precum şi productivitatea muncii scăzută. Niveluri relativ ridicate ale şomajului în rândul tinerilor (sub 25 de ani) – 21,2%. Trenduri demografice negative (rată de dependenţă demografică ridicată, ponderea scăzută a populaţiei în vârstă de 0-20 ani în total populaţie). Grad de modernizare scăzut al drumurilor publice (52,4%), trafic intens în zona urbană (circa 1.500.000 maşini circulă zilnic în Municipiul Bucureşti) care determină blocarea arterelor principale. Şoseaua de centură din jurul Bucureştiului nefinalizată. Majoritatea infrastructurii de sănătate şi educaţie necesită reabilitări/îmbunătăţiri. Investiţii insuficiente în cercetare şi dezvoltare tehnologică. Pondere mare a populaţiei rurale în judeţul Ilfov cu acces scăzut la serviciile de bază. Degradare socială şi excluziune, mai ales în zonele urbane afectate de o masivă restructurare economică. Cartiere mărginaşe cu condiţii precare de locuit. Infrastructură de mediu inadecvată, care nu sprijină dezvoltarea economică şi socială. Degradarea patrimoniului cultural-turistic.

OPORTUNITĂŢI Investiţiile private concentrate în domeniul afacerilor imobiliare (clădiri de birouri, spaţii de depozitare). Dezvoltarea industriilor indigene, mai ales în sectoarele cu înaltă valoare adăugată şi nişe de piaţă. Dezvoltarea sectorului IMM – o potenţială sursă de creştere economică şi creare de locuri de muncă. Noi calificări, produse şi procese derivate din cooperarea dintre universităţi, institutele de cercetare şi mediul de afaceri. Noi activităţi bazate pe tehnologia informaţională. Creşterea alocărilor financiare UE pentru infrastructura de transport şi mediu. Servicii mai bune pentru populaţie şi agenţi economici. Reintroducerea României în circuitul turistic Internaţional.

AMENINŢĂRI Migrarea forţei de muncă calificate/educate. Creşterea costurilor serviciilor publice pentru populaţie şi agenţi economici. Abandonarea activităţilor agricole din cauza veniturilor scăzute şi excluziunii sociale din mediul rural. Riscul închiderii multor întreprinderi din cauza intrării în UE. Incapacitatea de a dezvolta, printr-o planificare spaţială adecvată, infrastructura fizică şi socială necesară, pentru a facilita dezvoltarea regională. Creşterea numărului problemelor medicale ca urmare a procesului de îmbătrânire a populaţiei şi condiţiilor precare de mediu.

4. 
   Analiza curentă a pieţei
   

În analiza pieţei turistice, cu potenţial pentru turismul cultural, se disting două mari categorii, turismul internaţional şi cel intern, cele două categorii fiind evaluate prin metode şi indicatori diferiţi.

Statisticile turistice din România sunt elaborate şi furnizate de către Institutul Naţional de Statistică (INS). Datele furnizate de INS prezintă o serie de dezavantaje:

• 
  Cifrele sosirilor de la frontieră nu fac diferenţa între vizitatorii de zi şi vizitatorii de noapte. Nu există deci nici un mod de evaluare a numărului de turişti în cadrul definiţiei UNWTO, pentru vizitatorii care petrec cel puţin 24 de ore în ţară.
  
• 
  Pentru determinarea cererii din sectorul turismului, autorităţile din România folosesc fişele de cazare – aşa cum sunt înregistrate în datele UNWTO. Astfel, cazările în unităţi neînregistrate nu sunt estimate.
  
• 
  Datele furnizate sunt vechi (la nivelul anului 2006).
  

Controalele la frontieră sau de imigraţie la graniţă între România şi ţările membre ale UE sunt în prezent în tranziţie, urmând ca în scurt timp să fie total desfiinţate. Acest lucru va avea drept rezultat pierderea mecanismului fundamental de colectare a datelor privind sosirile şi plecările vizitatorilor. Acesta este un motiv pentru lipsa de informaţii actualizate, fiind deja necesară o soluţie alternativă.

O altă sursă importantă pentru datele analizate o reprezintă rapoartele publicate de către Ministerul Turismului pe site-ul oficial.

Cu toate aceste dezavantaje, se poate evalua un potenţial al pieţei, prin corelarea datelor furnizate de diverse instituţii sau studii private.

1.