Ion pachia tatomirescu I dum

„Repromovarea“ eului poetic de c@tre genera]ia resurec]iei poetice din 1960 – 1965. %n „obsedantul deceniu“ – ca ^n orice epoc@ totalitarist-comunist@ –, de}i se }tie c@ eul desemneaz@ reflectarea con}tient@, de c@tre ens-ul uman, a propriei existen]e, exprim$nd „unicitatea persoanei“ ^n raport cu ceilal]i, se ^ncearc@ „atrofierea“ / „anihilarea“ eului, ^n general (apel$ndu-se la „diabolice metode“), }i, ^n special, a eului poetic / artistic, prezen]a acestuia ^n „poezie – arm@ a poporului ^n lupta pentru ap@rarea p@cii }i construirea socialismului“ – fiind „amendat@ sever“, „taxat@“ ca „intimism“, „decadentism“ etc. Din perspectiv@ filosofic@, se l@mure}te / reflect@ ^n con}tiin]a de sine a individului uman, at$t „existen]a propriului corp“, ^ntr-un eu corporal, c$t }i „existen]a propriei vie]i interioare“, ^ntr-un eu psihic; potrivit tratatelor / dic]ionarelor de filosofie, eul „nu este un fenomen pur subiectiv, opus ^n mod absolut realit@]ii obiective }i f@r@ leg@tur@ cu aceasta“, c@ci „unicitatea persoanei umane este rezultatul interioriz@rii unui ansamblu de rela]ii sociale, iar reflectarea propriei existen]e ^n con}tiin]a individual@ a omului se produce pe baza reflect@rii lumii obiective, a existen]ei }i activit@]ii sociale a celorlal]i oameni, ca }i a confrunt@rii individului cu ele“. Kant relev@ un eu ca subiect psihologic (con}tiin]@ empiric@) }i eul ca subiect logic al apercep]iei. Al]i filosofi / psihologi (psihanali}ti) consider@ eul drept «principiul dint$i, absolut necondi]ionat» (Fichte), ori disting un «eu numenal» de un «eu fenomenal» (Maine de Biran), sau un eu psihologic, de neseparat dintre „dimensiunile sociale ale experien]ei sale“, dar }i un eu / ego – „parte con}tient@ / organizat@ a personalit@]ii noastre, adapt$ndu-se la condi]iile externe }i av$nd raporturi cu sinele incon}tient }i cu supra-eul, con}tiin]@ normativ@“ etc. Dup@ Hegel, «...dat fiind faptul c@ poezia este ^n stare s@ epuizeze ^n chipul cel mai profund ^ntreaga bog@]ie a cuprinsului spiritual, se poate pretinde }i poetului s@ doteze materialul pe care ^l ^nf@]i}eaz@ cu cea mai ad$nc@ }i bogat@ ^n con]inut via]@ interioar@. (...) Poetul trebuie s@ cunoasc@ existen]a omeneasc@ sub aspectul ei }i interior }i exterior }i, ^ncorpor$nd ^n interiorul s@u fenomenele }i vastitatea lumii, sim]indu-le aici }i p@trunz$ndu-le, s@ le posede ad$ncite }i transfigurate.» (HAr, II, 171). Dogmaticienii proletcultismului din Rom$nia, ^n frunte cu Mihai Beniuc, ignor@ observa]iile lui Hegel potrivit c@rora «... poetul lirc autentic nu are voie s@ plece de la evenimente exterioare pe care s@ le povesteasc@ ^n bog@]ie de sentimente sau de la alte ^mprejur@ri }i ocazii reale care s@ devin@ impulsul efuziunilor sale, ci el este, pentru sine, o lume subiectiv ^ncheiat@, ^nc$t el poate g@si impulsul, ca }i con]inutul ^n sine ^nsu}i }i din aceast@ cauz@ se poate opri la situa]iile, st@rile, evenimentele interioare }i la pasiunile propriei sale inimi }i ale propriului s@u spirit. Aici, ^n interioritatea sa subiectiv@, omul ^}i devine lui ^nsu}i oper@ de art@, ^n timp ce poetului epic ^i servesc drept con]inut eroul str@in }i faptele lui }i cele ce i se ^nt$mpl@. (...) De aceea, ^n aceast@ privin]@, lirica poate c@dea u}or ^n gre}eala de a pretinde c@ subiectivul }i particularul ar prezenta interes deja ^n sine }i pentru sine.» (HAr, II, 253 sq.). Dogmaticienii din „obsedantul deceniu“ uit@ c@ «...trebuie s@ consider@m interiorul subiectiv ca pe adev@ratul punct de unitate al poemului liric. Dar interioritatea ca atare este, ^n parte, unitatea cu totul formal@ a subiectului cu sine ^nsu}i, ^n parte ea se f@r$mi]eaz@ }i se disperseaz@, particulariz$ndu-se }i devenind infinit@ diversitate de reprezent@ri, sentimente, impresii, intui]ii etc., a c@ror leg@tur@ nu const@ dec$t ^n faptul c@ unul }i acela}i eu le poart@ ^n sine oarecum ca un simplu receptacul. De aceea, pentru a putea oferi punctul central care confer@ coeziune operei de art@ lirice, subiectul, pe de o parte, trebuie s@ fi ^naintat p$n@ la o stare concret determinat@ a dispozi]iei suflete}ti sau a situa]iei, pe de alt@ parte, el trebuie cu aceast@ particularizare a sa s@ se contopeasc@ a}a cum s-ar contopi cu sine ^nsu}i, ^nc$t s@ se simt@ }i s@ se reprezinte pe sine ^nsu}i ^n ea. Numai astfel devine subiectul o totalitate subiectiv@ delimitat@ ^n sine }i exprim@ numai ceea ce decurge }i are leg@tur@ cu acest mod determinat.» (HAr, II, 256). Dogmaticienii proletculti}i promoveaz@ ^n stihuirile „obsedantului deceniu“ interjec]iile («Alei, neam de chiaburoi, / noi suntem @i tari, nu voi !» – Dan De}liu), mahalagismele etc., ca „arm@ ^n lupta de clas@“, f@r@ a mai ]ine seama de aser]iunile hegeliene: «...cu simple ah ! }i oh ! sau cu blestemele m$niei, cu tunete }i tr@snete nu poate fi rezolvat@ chestiunea (patosului ^n poezie, n. n.). For]a unor simple interjec]ii e o for]@ rea }i constituie modul de exprimare al unui suflet ^nc@ primitiv. Spiritul individual ^n care se ^nf@]i}eaz@ patosul trebuie s@ fie un spirit plin de con]inut, ^n stare s@ se desf@}oare }i s@ se exprime.» (HAr, II, 184). Genera]ia resurec]iei poetice din 1960 – 1965 „desc@tu}eaz@“ eul liric – }i, o dat@ cu acesta, eul general –, red$ndu-i „libertatea cosmic@“. Adrian P@unescu, ^nc@ de la debutul cu Ultrasentimente (1965), umple «cu eul s@u omniprezent spa]iile Universului» (MarP, 245). %ntr-o prim@ etap@, „aventurile“, „avatarurile“ eului corporal, ale eului hormonal (cf. MavP., 94) etc. „se re^nnoad@“ – de la Constant Tonegaru, Eugen Jebeleanu }. a. – ^n lirica lui Nichita St@nescu, Anghel Dumbr@veanu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana }. a. %n lirica modern@, ^ncep$nd cu E. A. Poe, A. Rimbaud, St. Mallarmé }. a., se eviden]iaz@ alteritatea, „existen]a / fiin]a privit@ din punct de vedere diferit de ea ^ns@}i“, av$ndu-se „^n obiectiv“ celebra aser]iune rimbaldian@ / mallarméan@: „eu e altul“ («Je est une autre» / «Je ne suis plus Stéphane...»). Genera]ia resurec]iei poetice din 1960 – 1965 repromoveaz@ eul „personal“ («eul biografic al lui Sainte-Beuve» – MavP, 88) ca suport al eului „impersonal“ din oper@ («Opera, ca produs al unui eu „impersonal“, nu ar putea exista f@r@ suportul unui eu „personal“, pe care, totu}i, nu-l „exprim@“.» – ibid.), ^n]elege / asimileaz@ }i aplic@ teoriile lui Ion Barbu despre experien]a impersonalit@]ii crea]iei poetice, teorii potrivit c@rora exist@ un lirism absolut (poezia modern@), sub pecetea „intelectualit@]ii“, „g$ndirii“, „studiului concentrat“, }i un lirism lene} („poezia lene}@“ / „tradi]ionalist@“), ce st@ sub pecetea „sincerit@]ii“, a banalului „corcit cu sensibilitatea“, ^n acompaniamentul unei tehnici „rudimentare“ (cf. MavP, 94 sqq.); „lirismul absolut“ antreneaz@ diseminarea ca mod al impersonaliz@rii (pornind de la Mallarmé, Jacques Derrida distinge ^ntre eul poetic «f@r@ identitate, „diseminat“ ^n lucruri», }i textul operei «ca „diseminare“», elabor$nd conceptul de diseminare – cf. DDiss, 293 sq. – prin care ^n]elege marca unui eu creator „f@r@ indentitate“ persistent@ ^n text – cf. MavP, 105 sq.); eul mitic se postuleaz@ drept eul creator «ca agent al unui text-oper@ ce se poate „re-enun]a la infinit», «omolog cu vegetalul, ce re^nvie la nesf$r}it»; c$nd acela}i eu creator «ca agent al unui text-oper@ ce, re-enun]$ndu-se la infinit, o face de fiecare dat@ cu o specificare istoric@ ipoastaziat@ ca variabila unui invariant, este un eu ce se ^nscrie ^ntr-un mod specific ^n istorie, realiz$ndu-se doar ^n ea }i ^n func]ie de ea.» (MavP, 124).

Dar pentru ^ntreaga genera]ie resurec]ional-modernist@ din 1960 – 1965, cele mai interesante aspecte ale redescoperirii eului liric se ^nt$lnesc ^n poietica / poetica lui Nichita St@nescu (^n acest sens, Irina Mavrodin consider@ c@ «o prim@ aproximare a rela]iei poietic@ / poetic@ ar fi cea dintre nivelul lui „a face“ – ^n greaca veche: poiein –, nivel extralingvistic, }i nivelul lui „a spune despre a face“, nivel lingvistic; / ... / ^n abordarea noastr@, ea trebuie transcris@ astfel: „a face }i / sau a spune despre a face“, clivajul dintre cele dou@ nivele fiind propus doar provizoriu, din motive de ordin metodologic, sau vr$nd s@ marcheze aici nu o alternativ@, ci o coinciden]@ de planuri» – MavP, 15). La Nichita St@nescu, mai devreme dec$t la ceilal]i reprezentan]i ai genera]iei lui, schimbarea atitudinii fa]@ de redescoperirea eului liric se petrece ^ntre anul debutului, 1960 (Sensul iubirii) }i 1964, anul apari]iei celui de-al doilea volum (O viziune a sentimentelor), fapt remarcat ^n 1978 de teoreticianul literar Eugen Negrici: «Primul lucru la care te po]i g$ndi r@sfoind cea de-a doua carte a lui Nichita St@nescu, O viziune a sentimentelor, este c@, ^n r@stimpul de dup@ debut, ceva anume, un imbold, un factor deriv$nd din specificul unei ambian]e literare, dar afl$ndu-se, fire}te, ^n deplin acord cu o dominant@ a spiritului s@u, a ac]ionat ori a fost luat ^n sprijin de poet, astfel ^nc$t s@ ne apar@ acum pe deplin desp@r]it de momentul poetic (care preconiza directitatea senzitiv@) }i mai ales de acele exigen]e, satisf@cute, ^n primul volum, ^n afara }i chiar ^mpotriva temperamentului s@u artistic, ^ntr-o prea mic@ m@sur@ afectiv. Este sigur c@ numai unei inteligen]e agere ^i st@tea ^n puteri s@ p@}easc@, o clip@ ^naintea tuturor, cu degajare, ca ^n urma unei ^ndelungate experien]e, pe o cale spre care cei mai mul]i b$jb$ie o via]@; s@ p@trund@ at$t de rapid – }i asta chiar ^n vremea confuz@ a restabilirii leg@turilor ^ntrerupte cu tradi]ia – p$n@ ^n zona de secrete a crea]iei, s@ disting@ dintr-o dat@, }i ^n chip at$t de firesc, tocmai pedala ^n stare s@ st$rneasc@ starea poetic@ }i care, prin func]ionarea ei lesnicioas@, s@-i revele c$t de paradoxal de pu]in exigent@ e, ^n realitate, poezia, sub aparen]a ei cople}itoare.» (NegF, 55). Nichita St@nescu ia pulsul veritabil al marii poezii rom$ne interbelice, propun$ndu-}i ca „orizont de start“ chiar „izobara“ celor mai ^nalte „piscuri lirice“ din acel anotimp: Arghezi – Bacovia – Barbu. {i unul dintre marile secrete ale zonei crea]iei poetice la care ajunge Nichita St@nescu, nep@}ind «cuminte, al@turi de at$]ia al]ii, pe calea modest@ prin care tradi]ia era asimilat@ treptat, ^ntr-un mar} cu etape tipice, n@zuind la deplina sincronizare» (NegF, 56), const@ ^n rafinamentul m@}tilor eului, ^n diseminarea eului liric. Iar „calea direct@“ spre marea, ultramoderna poezie, este bine preg@tit@ de Nichita St@nescu, ^ncep$nd din martie 1956, din clipa ^n care, ^n Amfiteatrul Odobescu, de la Universitatea din Bucure}ti, ^l ascult@ pe Nicolae Labi} recit$ndu-}i celebra balad@, Moartea c@prioarei (cf. SOrd, I, 59); este momentul ^n care ia hot@r$rea „de a-l dep@}i“ pe mai t$n@rul lider al genera]iei resurec]ionale; pe Labi} ^l cunoscuse, de altfel, de prin 1955: «Cred c@ primul sentiment, cel de admira]ie, a coincis }i cu unul de invidie, de – s@ zicem – nobil@ invidie colegial@. (...) un amic mi l-a prezentat pe Labi} ^n holul Universit@]ii. Eram nespus de curios s@-l cunosc }i m@rturisesc c@ toat@ discu]ia noastr@ a fost, de fapt, un monolog al lui Labi}, eu provoc$ndu-l tot timpul }i ^ncerc$nd cu ^nc@p@]$nare s@-i smulg secretul. Voiam s@-mi dau seama de ce are talent... (...) %n acea perioad@, eu nu publicasem nimic. Scrisesem doar c$teva zeci de poezii argotice...» (SFiz, 280); dup@ cum certific@ logodnica lui din acel anotimp, Doina Ciurea (de care fusese ^ndr@gostit mai ^nainte }i Nicolae Labi}), poemele „argotice“ (C$ntece la drumul mare), av$nd drept „jalon“ volumul «C^ntice ]ig@ne}ti» de Miron Radu Paraschivescu, au fost scrise ^ntre 3 ianuarie }i 28 decembrie 1955 (cf. SArg, 6). La primul lor „dialog“, Nicolae Labi} l-a impresionat pe Nichita St@nescu prin „siguran]a de sine“, prin „ciudata-i cultur@“, prin „ciudata for]@ de a se apropia de lirica francez@“: «Un r@stimp lung – ca }i cum n-a} fi fost un singur om, ci mai mul]i – mi-a f@cut un }ir lung de disocieri excelente, vorbindu-mi despre Villon.» (SFiz, 280). De la ^nt$lnirea din Amfiteatrul Odobescu, Nichita St@nescu ^}i aminte}te: «Nu s-a urcat l$ng@ catedr@ }i a r@mas ^n fa]@ chiar l$ng@ primul }ir de b@nci, }i ^ntr-o t@cere ^n care nici memoria nu mai func]iona, brusc, a anun]at titlul poeziei, Moartea c@prioarei, }tiut@, adorat@, negat@ }i ur$t@ sufletului meu. Cred c@ nu numai pentru mine a existat ^n acea secund@ senza]ia ghe]ii pe }ira spin@rii. Calm }i degajat, bonom }i profund distant totodat@, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al c@rui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale }i dur totodat@, vers de vers, a ^nceput s@-}i retr@iasc@ poemul (era prea t$n@r ca s@ }i-l poat@ recita). (...) ...}i p@strez numai sentimentul de atunci, sentimentul dezn@d@jduitor c@ el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublim@ }i deprimant@. Atunci nu puteam s@ cred c@ se poate scrie o poezie mai minunat@ dec$t Moartea c@prioarei. A} fi dat orice pe lume s@ fiu eu autorul acelei poezii. (...) At$ta vreme c$t el a tr@it, eu nu am publicat nici un vers. El a murit ^n decembrie, eu am publicat ^n martie.» (SFiz, 282). Cu privire la rolul lui Nicolae Labi} de „pionier al resurec]iei poetice“, criticul literar Ion Pop, ^n 1973, noteaz@: «Ca orice existen]@ devenit@ mit, Labi} comport@ }i suport@ admira]ia subordonatoare aliat@ cu opusul s@u, respingerea }i nega]ia orgolioas@, ^n numele afirm@rii personalit@]ii proprii. Patetica formul@ lansat@ de el permite dezvolt@rile cele mai diverse }i mai neprev@zute. Ea a contribuit enorm la restaurarea ^n con}tiin]e a ideii de necesitate a dialecticii literare, presupun$nd o permanent@ atitudine activ@, ^n punctul de interferen]@ dintre valorile poetice ratificate de tradi]ie }i c@ut@rile novatoare. Eminescu, Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi, prezen]i ^n experin]a poetic@ a lui Nicolae Labi}, vor fi redescoperi]i, pe urmele sale, drept puncte de reper majore ale noii sensibilit@]i.» (PPg, 23). Se pare c@ „la prima lor discu]ie“, Nicolae Labi} i-a vorbit lui Nichita St@nescu nu numai despre Villon, ci }i despre Rimbaud, Valéry, Verlaine }. a. (cf. PPg, 21). %n poemul B$nd într-un bistrou, Nichita St@nescu ^}i ^nchipuie o „ceart@“ ^ntre Rimbaud }i Verlaine (^n numele unor principii lirice, mai mult ca sigur): B$nd într-un bistrou }i privind strada, / hemoragia de ma}ini în vitez@, / tinerii s@rut$ndu-se, fustele acelea scurte, / dezvelind o colonad@ de pulpe, / l-am z@rit pe Rimbaud, spurcatul la gur@, / cert$ndu-se aprig cu Verlaine, / dar l-am pierdut imediat din vedere. (SFiz, 121 sq.). Nichita St@nescu ajunge la cunoa}terea „m@}tilor eului“, la un eu diseminat, dup@ asimilarea profund@ a poeziei ^nainta}ilor. Referindu-se la «cele trei-patru volume» publicate de Nichita St@nescu dup@ 1964, teoreticianul literar Eugen Negrici eviden]iaz@ c@ «de la primele analize critice a fost remarcat@ înmul]irea ipostazelor eului s@u liric, care nu era, de fapt, dec$t rezultatul ini]iativei de sporire programat@, metodic@, a punctelor de vedere. (...) Poetul b@gase de seam@ c@, ^n absen]a izvoarelor lirismului, simpla preluare a unui unghi privilegiat }i a unei anumite posturi duce la poezie, dac@ ^]i st@ ^n puteri s@ tr@ie}ti tu ^nsu]i, cu imagina]ia – ^ntr-un act de vibra]ie extatic@, dar cu sentimentul unei experien]e ^nsumate – consecin]ele situa]iei alese: Eram at$t de atent, / înc$t se stingea-n cupole amiaza, / iar sunetele înghe]au în jurul meu, / pref@c$ndu-se-n st$lpi r@suci]i. («Sf$r}it de anotimp»). Metoda conduce negre}it la o specie de lirism declan}at lucid, ca efect al specula]iei, nu ca }oc emotiv; }i, chiar atunci c$nd poetul, excit$ndu-}i facultatea imaginativ@, se simte tentat s@ intre ^n ipostaze erotice, consecin]ele viziunii vor fi parcurse f@r@ c@ldur@, ca at$tea alte aventuri contemplative: M$inile mele sunt îndr@gostite, / ... / («V$rsta de aur a dragostei»); Leoaic@ t$n@r@, iubirea / mi-a s@rit în fa]@. / ... / («Leoaic@ t$n@r@ iubirea»). %n textele citate mai sus se observ@ existen]a unor uverturi: era reprodus@ ^mprejurarea care declan}a starea liric-contemplativ@.» (NegF, 58 sq.). Teoreticianul mai remarc@ faptul c@, ^n urm@toarea etap@, Nichita St@nescu elimin@ acest tip de „introducere orientativ@“, poemele nemaifractur$ndu-se «stereotip, dup@ un rezumat situativ, pentru a se abandona imagina]iei consecutive a poetului; acesta alunec@, parc@ mai firesc, ^n pielea eroilor-idei, a evenimentelor-idei }i, ^n genere, a tot ce se arat@ capabil s@ st$rneasc@ o percep]ie sensibil@.»; cu alte cuvinte, poetul refuz@ „primul vers primit ^n dar de la zei“, cum ar spune Valéry, ^ncerc$nd aici «aproape o asimilare ^ntre „inspira]ie“ }i „hazard“» (MavP, 149), renun]@ la generatorul textual; de-acum, Nichita St@nescu ^}i las@ receptorul s@ deduc@, «^n limitele posibilului, factorul declan}ator, mai pu]in interesat de tot ceea ce indica, alt@dat@, clar, ra]iunea ^nl@n]uirii» (NegF, 59); valorific@ «implica]iile concrete }i sentimentale ale ideilor pe care le va tr@i hipertrofic, ipostaziindu-se divers, pe o ^ntreag@ gam@ de nuan]e temperamentale»; «denun]$nd neajungerea sim]urilor, gata de a le substitui cu altele, misterioase }i infinit mai sensibile, el pare a r$vni la o simultaneitate a tr@irii lumii, prin acumulare lacom@ de ipostaze.» (NegF, 59). Teoreticienii literari au analizat lirica emblematicilor genera]iei resurec]ionale din 1960 – 1965 at$t din perspectiva modului de producere, «a felului cum se alc@tuiesc poemele ca o consecin]@ a punerii ^n func]ie a procedeului» (NegF, 64), c$t }i din perspectiva func]ion@rii g$ndirii produc@toare a poetului ^n faza de radicalizare a poeziei (cf. NegF, 64 sqq.); pornind de la analizele lui Eugen Negrici, Irina Mavrodin identific@ ^n poietica / poetica, ^n poezia lui Nichita St@nescu un spa]iu paragramatic; Eugen Negrici vede ^n poezia lui Nichita St@nescu – dup@ cum ne ^ncredin]eaz@ Irina Mavrodin – «un suprem gest de „nep@sare suveran@“ ce „ne ajut@ s@ ^n]elegem c@ ^n poezie nimic nu este, totul devine, c@ limbajul poate da na}tere, oric$nd, unei realit@]i poetice“ (NegF, 89), ^n actul unei lecturi, ca rela]ie dinamic@ ^ntre text }i cititor definit@ prin mijlocirea conceptului de „expresivitate involuntar@“ (cf. NegEx). %n interpretarea lui Eugen Negrici, acest gest este considerat ^n latura lui dezalienant@ (autorul ^ncearc@ a-}i „elimina, pe durata redact@rii, ^ns@}i ideea ^ndatoritoare }i alienant@ de interlocutor“ – NegF, 88). Totodat@, „o anumit@ tensiune, tensiunea proprie unei alien@ri ^n obiect (ceea ce noi am numit „identificarea“, „contopirea“ cu non-eul ^n procesul de „impersonalizare“ a eului creator, urm$nd o terminologie propus@ de creatorii ^n}i}i – n. ns.), se resimte ^n fiecare moment al alc@tuirii operei. (...) Pentru scriitor, alienarea – acest tip de alienare norocoas@ – constituie ca }i for]a de gravita]ie pentru copii, o condi]ie obiectiv@“ (NegF, 21 sq.). Dup@ noi, ea este o alienare / dezalienare ce func]ioneaz@, ^ntr-un ciclu mereu ref@cut, ^n planul existen]ial al creatorului ca individ ce se „m$ntuie}te“ prin oper@ („prob@ invers@, ^n felul ^n care o face matematica, a visului meu, care, dup@ ce m@ va fi distrus, m@ va reconstrui“ – Mallarmé), ^n planul operei ca principiu de construire a ei implic$nd o sum@ de opera]ii de de-construire, ^n planul social, cel al unui ctitor pe care-l modific@, de-construindu-l spre a-l re-construi ^n noua ei lumin@.» (MavP, 157 sq.). Un aspect al „impersonaliz@rii“ este }i dedublarea eului liric prin autocitat, prin falsele citate etc.; Ioana Em. Petrescu analizeaz@ astfel de dedubl@ri ale eului liric ^n poezia lui Nichita St@nescu: «autocitatul – care nu e nici autopasti}@, nici semn al sec@tuirii fibrei poetice, ci e rezultatul dedubl@rii eului liric, o form@ a dialogului „sinelui cu sinele“», exemplific$nd cu versurile «cu valoare de laitmotiv», din «Metamorfozele» («Epica magna»): Nu exist@ dec$t o singur@ via]@ mare / la care noi, c@l@torule, particip@m., reluate ^n poemul «Dialog cu puricele verde de plant@» («Operele imperfecte»): Puricele verde de plant@ strig@ la mine: / Nu exist@ dec$t o singur@ via]@ mare, / Noi nu lu@m din ea }i nu-i ad@ug@m ei nimic.; «atribuindu-le acum unei con}tiin]e str@ine, acestui alt – umil – „punct de vedere“ asupra existen]ei, versurile reluate (autocitatul) relativizeaz@ ironic perspectiva metafizic@...» (PCon, 230). Falsele citate, procedeu la care apeleaz@ destul de des Nichita St@nescu, ]ine de lirica m@}tilor: «...Ptolemeu, Euclid, Cantor – sau, anonim }i omniprezent, „^ngerul“, ori „El“ – sunt tot at$tea m@}ti lirice, adesea m@}ti purtate de una din fe]ele eului dedublat, c@rora li se atribuie „false citate“, c@rora li se ^mprumut@, din interior, o ipotetic@ voce ca suport ^ntr-un perpetuu, murmurat dialog l@untric.» (PCon, 230 sq.).

Gra]ie reprezentan]ilor genera]iei poetice din 1960 – 1965, corola ipostazelor eului liric atinge propor]ii }i str@luciri „cosmice“, f@r@ precedent.

  Exclama]ie retoric@
Exclama]ia retoric@ este o figur@ stilistic@, rod al aceleia}i „înv@]@turi pentru t$lcuirea frumoasei cuv$nt@ri“ ca }i invoca]ia, interoga]ia etc., prin care autorul (personajul / actorul) î}i exprim@ / exteriorizeaz@ – ori mimeaz@ – o stare afectiv@ – admira]ie, bucurie, surprindere, sarcasm, sc$rb@ etc. –, de la simpla interjec]ie, p$n@ la strig@t.

Admira]ie cosmic-romantic-selenar@ eminescian@ înt$lnim }i în «Scrisoarea I»: Mii pustiuri sc$nteiaz@ sub lumina ta fecioar@ / {i c$]i codri-ascund în umbr@ str@lucire de izvoar@ ! O exclama]ie retoric-sarcastic@ ne ^nt$mpin@ }i ^n partea a doua, ^n ampla fresc@ satiric@ a «Scrisorii III»: Ne fac legi }i ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrio]ii ! Virtuo}ii, ctitori de a}ez@minte, / Unde spumeg@ desfr$ul în mi}c@ri }i în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, }ed pe locuri / {i aplaud@ frenetic schime, c$ntece }i jocuri...

 Existen]ialism

(cf. fr. existentialisme)

Prin existen]ialism este desemnat curentul filosofico-literar ce abordeaz@ existen]a uman@ în realitatea ei concret@, prin mijlocirea experien]ei imediate, descrise analitic, refuz$nd g$ndirea abstract@, logic@ }i obiectiv@, proclam$nd „falimentul ra]iunii logice“ în favoarea „ra]iunii vitale“ }i a adev@rului particular al experien]ei umane, crez$nd în faptul c@ existen]a precede esen]a, „omul fiind ceea ce se face el însu}i s@ fie, prin actele sale“.

Se observ@ dou@ „direc]ii“ existen]ialiste; cea mai puternic@ este direc]ia heideggeriano-sartreean@ (fundamentat@ ^n 1927, prin «Sein und Zeit» / «Fiin]@ }i Timp» de Martin Heidegger }i ^n 1942, prin «L'Être et le Néant» de Jean-Paul Sartre); cealalt@ este direc]ia-Unamuno, o direc]ie „anti-atee“ reprezentat@ de Miguel de Unamuno (cu lucrarea «Despre sentimentul tragic al vie]ii», 1913), de K. Jaspers («Filosofie», 1933), de Gabriel Marcel («Jurnal metafizic», 1927) }. a. %nr$uririle benefice ale existen]ialismului ^n literatur@ se v@d ^n «Solilocviile» lui Mircea Eliade, ^n «Amurgul g$ndurilor» de Emil Cioran, ^n teatrul lui Jean-Paul Sartre, ^n proza lui Camus, a lui Kafka, a Simonei de Beauvoir, ^n crea]ia lui Camil Petrescu, a lui M. Blecher, Anton Holban }. a.

  Expozi]iune

(lat. expositio, „expunere, povestire, nara]iune“; cf. fr. exposition)

Expozi]iunea / expozi]ia este partea subiectului unei opere literare, unde sunt prezentate „cadrul“, „momentul“, „personaje“ / „evenimente“ anterioare, dar „capitale“ pentru „ac]iunea“ din obiectivul respectivei întreprinderi epice, dramatice, sau lirice, altfel spus, e segmentul ini]ial, în care se relev@ o unitate de loc }i de timp, c$t }i „repere“ / „coordonate“ ce permit o „unitate de ac]iune“.

%n nuvela istoric@ romantic@, «Alexandru L@pu}neanul» de C. Negruzzi, expozi]iunea / expozi]ia const@ ^n revenirea lui Alexandru L@pu}neanu ^n Moldova („unitate de loc“), ^n anul 1564 („unitate de timp“), pentru a doua domnie („unitate ac]ional@“).

 Expresionism

(cf. fr. expressionnisme)

Expresionismul este curentul literar cristalizat în Europa primului sfert al secolului al XX-lea, în primul r$nd, gra]ie „binomului“ }colilor de Berlin }i de Bucure}ti, promov$nd un eu creator „eliberat de obiect“, p@truns de fiorul eternit@]ii întru germina]ia cunoa}terii luciferice / paradisiace, conectat absolutului, „misterului“, infinirii cosmice, „ilimitatului“, accentuat-halucinatoriu, bine poten]at / tensionat extatic, surprinz$nd o realitate în transcendere fantast-tragic@, lirismul dragamaturgic aduc$nd în scen@ – din arhetipal, din „arheu“, dintr-o acut@ con}tiin]@ „existen]ialist@“ / „apocaliptic@“ – mirabile, sinergice idei / concepte întruchip$nd un irepresibil „personalism energetic“.

Procesul de cristalizare ^ntr-o „nou@ estetic@“, estetica expresionismului, s-a derulat ^ntre anii 1900, c$nd a ap@rut ^n Germania Die andere Seite / Cealalt@ fa]@ a lucrurilor de Alfred Kubin, propun$nd un program de cercetare / abordare a realit@]ii }i a sufletului veacului din unghiuri „inedite“, }i 1927, c$nd s-a ^nregistrat „un mare ecou“ al lucr@rii lui Emil Utitz, Die Überwindung des Expresionismus / Dep@}irea expresionismului. Estetica expresionismului s-a ivit „^n complementaritate“ la curentele anterioare (umanism, iluminism, clasicism, romantism, realism, parnasianism), ^ndeosebi la simbolism (de la care a preluat verslibrismul, instrumentalismul / wagnerialismul sinesteziilor }i revolu]ionarea p$n@ la „atingerea absolutului“), }i „^n opozi]ie“ fa]@ de curentele contemporane avangardiste: dadaism, suprarealism, futurism, impresionism, constructivism, cubism, fovism etc. (cf. PEx, 5 sqq.). Expresioni}tii – }i avem ^n vedere toate artele, de la literatur@ }i pictur@, la sculptur@ }i muzic@ – }i-au propus ca obiectiv fundamental surprinderea realit@]ilor ^n dinamica / ex-staticul de dincolo de „suprafe]e“ (impresioniste), de dincolo de individual (mai mult ori mai pu]in „exagerat“, excluz$nd caricaturalul), ^n „sf$ntul mister“ existen]ial, desigur, ^n conexiuni cosmice cu infinirea / ilimitatul, cu absolutul, c@ut$ndu-se „cu pasiune cresc$nd@“ esen]ele vitaliste, „nucleul vie]ii, lucrul ^n sine, transcendentul“ (PEx, 219). Departe de orice sentimentalism „vag }i decadent“, poezia expresionist@ se p@trunde de „fiorul eternit@]ii“, evoc@ „marile porniri ale spiritului vizionar“, relev@ neb@nuitele poten]e ale miturilor, cultiv@ ^ntru sporirea cunoa}terii luciferice / paradisiace at$t metafora nivelului plasticizant («generat@ ^n primul r$nd datorit@ analogiei» – BTc, 309), c$t }i metafora nivelului revelatoriu («metaforele revelatorii amalgamizeaz@ sau conjug@ dou@ fapte analogice-dizanalogice spre a revela ^n acest fel un x, sau latura ascuns@ a unui mister» – BTc, 310). %n cadrul epicului / teatrului, eroii sunt idei / concepte ^nzestrate cu voin]@, «idei ce mi}c@ din ad$ncimi neb@nuite sufletul omenesc», ^ntruc$t «fiin]e ce redau ^n energic@ sintez@ via]a, ^n una din multiplele ei ^nf@]i}@ri, iau locul caracterelor de nuan]@, substituindu-se inutilelor complica]ii de con}tiin]@» (L. Blaga, apud PEx, 219). Expresioni}tii sunt preocupa]i de fenomenul originar, de permanen]e, de arhetipal, de „arheu“.

%ntre cele mai valoroase }coli europene ale expresionismului, prin ^mplinirile sincrone, se eviden]iaz@ dou@: }coala expresionist@ a Berlinului }i }coala expresionist@ a Bucure}tiului; dou@ sunt cele mai importante reviste germane care militeaz@ pentru „noua estetic@“, polariz$nd expresionismul: Der Sturm }i Die Aktion, ^ndeosebi, dup@ 1917; ^n Rom$nia, expresionismul a fost bipolarizat de revistele G$ndirea }i Contimporanul, dup@ 1921 (cf. CLrex, 53 sqq.). Expresionismul german are str@luci]i reprezentan]i ^n poe]ii: Georg Trakl, Franz Werfel, Gottfried Benn, ^n prozatorul Hermann Hesse, ^n dramaturgii: Georg Kaiser, Bertold Brecht, Ernst Toller, ^n pictorii / sculptorii: Oskar Kokoscha, E. L. Kirchner, Max Pechstein }. a.; notabil@ pentru estetica expresionismului german este }i „declara]ia“ lui H. Hesse, din Die neue Rundschau (1918): «...^n teologia }i mitologia mea intim@, numesc expresionism acel sunet al cosmicului, acea amintire a unei patrii originare, sentimentul etern al universului, convorbirea liric@ a individului cu universul, m@rturisirea }i experien]a de sine traduse ^n parabole» (apud PEx, 67). Expresionismul valah / rom$nesc („g$ndirist“ / „ortodoxist“, cu ad$nci, impresionante r@d@cini ^n „Cre}tinismul Cosmic“ ori ^n Zalmoxianism) are geniali reprezentan]i ^n: Lucian Blaga – poetul din volumele: «Poemele luminii» (1919), «Pa}ii profetului» (1921), «%n marea trecere» (1924), «Lauda somnului» (1929) «La cump@na apelor» (1933), «La cur]ile dorului» (1938), «Neb@nuitele trepte» (1943), «Poezii» / «Mirabila s@m$n]@», «Var@ de noiembrie», «Stihuitorul» etc. (1962); prozatorul din «Luntrea lui Caron»; dramaturgul din «Zalmoxe» (1921), «Tulburarea apelor» (1923), «Daria» (1925), «Me}terul Manole» (1927), «Avram Iancu» (1934), «Anton Pann» etc.; filosoful din «Trilogia culturii» («Orizont }i stil» – 1935, «Spa]iul mioritic» – 1936, «Geneza metaforei }i sensul culturii» – 1937), din «Trilogia cosmologic@» («Diferen]ialele divine» – 1940, «Aspecte antropologice» – 1947 / 1948, «Fiin]@ istoric@» – 1959) etc., Nichifor Crainic – poetul din volumele: «{esuri natale», «Z$mbete ^n lacrimi» (1916), «Darurile p@m$ntului» (1920), «Priveli}ti fugare» (1921), «[ara de peste veac» (1931) }i teoreticianul / eseistul din «Punctele cardinale ^n haos» (1931), «Ortodoxie }i etnocra]ie» (1937), «Nostalgia paradisului» (1940), Radu Gyr (poetul din «Cerbul de lumin@» – 1928, «Stele pentru leag@n» – 1936, «Corabia cu tuf@nici» – 1939, «Balade» – 1943), Adrian Maniu (poetul din «Salomeea» – 1915, «L$ng@ p@m$nt», «Drumul spre stele», «Cartea [@rii», «C$ntec de dragoste }i de moarte» etc., prozatorul din «Figurile de cear@» – 1912, «Din paharul cu otrav@» – 1919, «Vr@jitorul apelor», «Jup$nul care f@cea aur» etc., dramaturgul din piesele: «Me}terul», «Lupii de aram@» – cf. CLrex, 86 sqq.), Ion Barbu (hermeticul neoparnasiano-expresionist din „ciclul sbur@toresc“, hermeticul expresionist-geometrizant / baladesc-orientalic din «Joc secund» / «Uvedenrode»), Aron Cotru} («Poezii» – 1911, «S@rb@toarea nun]ii» – 1915, «Neguri albe» – 1920, «M$ine», «Maria Doamna» etc. – cf. CLrex, 96 sqq.), Ion Vinea (poetul din «Ora f$nt$nilor», romancierul din «Umbra», «Fata Ursului» / «Duhul p@m$ntului» – cf. CLrex, 93 sqq.), Gheorghe Petra}cu (pictorul din «Autoportret», «Scen@ oriental@» etc.), Marcel Iancu (pictorul din «Portret» etc.), Ion [uculescu (pictorul din «Autoportret cu frunz@», «Apus de soare», «C$mp cu ciulini», «Dans» etc.), Constantin Br$ncu}i (cu „expresionismul organicit@]ii“ – cf. PEx, 64 – din «Pas@rea M@iastr@», «Adam }i Eva», «Prin]esa X», «Domni}oara Pogany», «S@rutul», ^ntregul ansamblu sculptural / monumental de la T$rgu-Jiu: «Masa t@cerii», «Poarta s@rutului», «Coloana Credin]ei f@r@ de Sf$r}it» / «Coloana Infinitului») }. a. Prin aportul }colii rom$ne}ti, prin operele unor creatori de geniu, ca Lucian Blaga, Constantin Br$ncu}i }. a., expresionismul european }i-a ^nregistrat apogeul incontestabil.
 Fabul@

(lat. fabula, „povestire“)

Fabula este specia genului epic – în versuri / proz@ – alc@tuit@ dintr-o alegorie, în care sunt puse în seama necuv$nt@toarelor forme de comportament, tr@s@turi de caracter reprobabile etc., ale oamenilor, cu scop moralizator / satirizator, alegorie din care – ca „parte secund@“, numit@ moral@ – întotdeauna rezult@, ori se deduce o înv@]@tur@.

%n cele trei sute de ani de istorie a fabulei rom$ne}ti, specia a fost men]inut@ la cea mai ^nalt@ str@lucire de o scriitoriceasc@ „decad@ de aur“: Dimitrie Cantemir, autorul unui veritabil roman-fabul@, «Istoria ieroglific@», ampl@ satir@ politic@, dat$nd dintre anii 1703 – 1705; Gh. Asachi, autorul volumului de «Fabule alese», publicat ^n 1836; i se al@tur@ Alecu Donici, cu un volum de «Fabule», ^n 1840, Anton Pann, cu «Fabule }i istorioare», ^n 1841, Grigore Alexandrescu, din anul 1947, cu «Suvenire }i impresii, epistole }i fabule», George Sion, cu volumul «101 fabule», publicat ^n 1869; marele dramaturg, I. L. Caragiale, are }i un volum de «Versuri», cu c$teva remarcabile fabule («Temelia», «Boul }i vi]elul» etc.), ap@rut postum, ^n 1922; Tudor Arghezi, ne^ntrecutul traduc@tor / „re-creator“ ^n limba rom$n@ al fabuli}tilor La Fontaine }i Kr$lov, a scris }i c$teva originale }i genial-^nr@z@rite fabule («Fabula m@g@d@ului», «Fabul@ invers@», «Fabula – Robul neput$nd...» etc.); din 1946, Marcel Bresla}u ^ncepe s@ publice }i volume de fabule: «Ni}te fabule mici }i mari» (1946), «Alte ni}te fabule» (1962) etc.; o capodoper@ a speciei este }i «Fabula cu maimu]a», scris@ de Geo Dumitrescu ^n anul 1965 }i dedicat@ «Tinerilor mei prieteni talenta]i / }i m$ndri – def@ima]i din copac...»: P@roas@, coco]at@ într-un pom, / maimu]a mediteaz@ despre om. / (El doarme sub copac, gol, dup@ scald@ – / ogoru-i tare, ziua fu prea cald@...) // Ur$t e, Doamne ! cuget@ maimu]a, / r@u l-a-ntocmit natura, s@r@cu]a ! / A}a arat@, deci ? vai, tare-i slut, / a}a ceva de c$nd sunt n-am mai v@zut ! / Anapoda, f@r@ m@sur@, / lung de statur@, / cu }ira-b@], sub]ire }i prea dreapt@, / }i-n sus de ochi, ple}uv, c-un fel de treapt@... / Prea mare-n cap, în labe e prea scurt, / iar c$t despre culoare, sfinte soare ! / parc@-i f@cut din ou@ }i iaurt ! / {i s@-l auzzi vorbind – ce-i umbl@ gura, / maimu]@rind în sunete natura ! / Cum naiba st@ pe labele din urm@ ? / Cu ce se scarpin@ }i cu ce scurm@ ? / {i cum se urc@ oare în copac ? / ({i-o musc@-i vine @stuia de hac !) / Nici coad@ n-are, maic@, ptiu !, nici blan@ – / pe ger, o s@-l ia dracu' de poman@ !“ // {i tot a}a zicea... / – M@re, Vlahu]@, / cum s@ se trag@ @sta din maimu]@ ?!... // Morala: / Dac@ ]i-ai lep@dat coad@ }i blan@ / }i-ai cobor$t devreme din copac, / s@ nu te-a}tep]i, tu, m$ndr@ lighioan@, / c-ai s@ le fii maimu]elor pe plac !... (DumV, 233 sq.).

%n tematologie, fabula e ^n]eleas@ ca o „corol@ de motive“ bipolarizat@ de cauz@ }i efect (infra – v. tem@).
 Fabulos

(lat. fabulosus, „ce ]ine de fabul@, de poveste, de ireal“; cf. fr. fabuleux)

Fabulosul, categorie estetico-literar@ a fantasticului, desemneaz@ un produs al imagina]iei, av$ndu-}i ob$r}iile în mituri, gra]ie c@ruia autorul (în func]ie de talentul, ori de geniul s@u) î}i „înzestreaz@“ lucrarea, la cotele înalte ale catharsisului, „oper$nd“ / cre$nd dinspre, sau în posibile lumi paralele, enorme, uimitoare, incredibile.

%ndeosebi, fabulosul se relev@ ^n eposul popular, ^n crea]iile inspirate din acesta; «...evoc@ ^n primul r$nd serii istorice revolute, o tipologie pus@ ^n circula]ie, ca }i ^n fabul@, din evuri imemoriale, pe baza c@reia se construie}te }i azi; ^ngro}area, exagerarea tr@s@turilor morale ale unui personaj sau a ^mprejur@rilor ^n care el ac]ioneaz@ pot ajunge la dimensiuni fabuloase.» (DTL, 169).

  Fantastic

(lat. phantasticus, „privitor la imagina]ie“, „pl@smuire“; cf. fr. fantastique)

Fantasticul este o categorie estetico-literar@ ce desemneaz@ fenomene, lucruri, înt$mpl@ri neobi}nuite, incredibile, dar explicabile printr-o seam@ de cauze reale, justificabile printr-o ipotez@, printr-un adev@r }tiin]ific ce mai are p@r]i nerelevate, necunoscute etc.

%n general, prin termenul de fantastic este denumit@ literatura ^n care preponderente sunt miraculoase elemente ale fantaziei / imagina]iei, ale fabulosului.

Fantastice sunt nuvelele lui Mihai Eminescu (S@rmanul Dionis, Cezara, Avatarii faraonului Tla etc.), Gala Galaction (Moara lui C@lifar), Mircea Eliade (La [ig@nci, Dou@sprezece mii de capete de vite, Pe strada M$ntuleasa, Incognito la Buchenwald etc.), {tefan B@nulescu, F@nu} Neagu, Aurel Antonie }. a. Crea]ii fantastice diverse afl@m }i la avangardi}tii secolului al XX-lea: Gellu Naum, Sa}a Pan@, Virgil Teodorescu, Urmuz, Ion Vinea }. a. Exist@ ^n literatura rom$n@ a veacului al XX-lea }i o notabil@ explozie de scrieri }tiin]ifico-fantastice, de proz@ science-fiction, de la Vl. Colin (Pentagrama, 1967), la Ion Hobana (Ultimul v@l, 1957; Oameni }i stele, 1963), Al. Mironov }. a.
 Fantazie / fantezie

(cf. fr. fantaisie)

Prin fantezie (sau fantazie) este desemnat@ capacitatea arti}tilor de a inventa, de a crea pe t@r$mul artei, de a crea / re-crea lumi în planul fic]iunii.

Eminescu se adreseaz@ zeit@]ii-Fantazia astfel: «Fantazie, fantazie, c$nd suntem numai noi singuri, / Ce ades m@ por]i pe lacuri }i pe mare }i prin cr$nguri ! / Unde ai v@zut vrodat@ aste ]@ri necunoscute ? / C$nd se petrecur-aceste ? La o mie patru sute ? Azi n-ai chip ^n toat@ voia ^n privire s@ te pierzi, / Cum ^]i vine, cum ^]i place pe copil@ s-o desmierzi, / Dup@ g$t s@-i a}ezi bra]ul, gur@-ngur@, piept la piept, / S-o ^ntrebi numai cu ochii: „M@ iube}ti tu ? Spune drept !“» («Scrisoarea IV» de M. Eminescu).

 Fars@

(cf. fr. farce)

Prin fars@ este desemnat@ o foarte „scurt@ comedie“, întemeiat@ pe o anecdot@ – din sfera cotidianului, familiei etc.–, unde burlescul („comicul buf“ plonj$nd în caricatural / vulgaritate) „colaboreaz@“ cu grotescul, dinamit$nd eroicul, grandiosul, banaliz$ndu-le.

Numit@ „atellana“ de romani, redescoperit@ ^n Fran]a secolului al XIII-lea, farsa marcheaz@ debutul teatrului lui Molière («Doctorul ^ndr@gostit», «Gorgibus ^n sac» etc.), preocup@ }i la noi pe I. L. Caragiale, viz$nd bog@]ia tipologiei umane }i prin «Conu Leonida fa]@ cu reac]iunea», ^}i pune pecetea }i pe debutul cinematografiei din perioada „filmului mut“ (Ch. Chaplin) etc.

 Feerie

(cf. fr. féerie, „z$n@rie“)

Prin feerie se în]elege o specie dramatic@, un spectacol complex, în care teatrul colaboreaz@ neap@rat cu alte arte: coregrafia, muzica etc., spre a crea – într-un decor fantastic – o lume miraculoas@, de basm, vecin@ mitului, populat@ de fiin]e supranaturale – îndeosebi, z$ne, zmeoaice, „Babe“ / „Mume“ (Cloan]e, Cotoroan]e, ale P@durii, ale Viscolului, ale M@rilor }i ale altor elemente), dar }i zmei, p@s@ri m@iastre, cai n@zdr@vani, oglinzi fermecate, buzdugane etc. –, lume accesibil@ }i eroilor no}tri de toate zilele, spre a extrage fericite înv@]@turi.

%ntre capodoperele speciei: «Visul unei nop]i de var@», «Furtuna», ambele de W. Shakespeare, «Andromeda, «L$na de aur», ambele dator$ndu-se lui Corneille; }i ^n literatura rom$n@ avem remarcabile feerii: «S$nziana }i Pepelea» de Vasile Alecsandri («feerie na]ional@ ^n 5 acte»), «%n}ir'te m@rg@rite» de Victor Eftimiu etc.

  Fic]iune

(lat. fictio, „n@scocire“; cf. fr. fiction)

Fic]iunea desemneaz@ acea construc]ie a imagina]iei despre care „se crede“ c@ nu are corespondent în perimetrul realului, ori acele pl@smuiri / inven]ii ale unui autor, d$nd iluzia c@ apar]in realit@]ii }i produc$nd în receptor veritabilul catharsis.

%n planul fic]iunii autorul re-creaz@ o „anume realitate“ direct-propor]ional@ cu talentul / geniul s@u, ori cu capacitatea fantaziei sale. %n ceea ce prive}te fic]iunea, «Poetica» lui Aristotel eviden]iaz@ faptul c@ «misia poetului nu este aceea de a povesti lucruri ^nt$mplate cu adev@rat, ci aceea de a relata lucruri put$nd s@ se ^nt$mple ^n marginile verosimilului }i necesarului»; dac@ istoria ^nf@]i}eaz@ „fapte aievea petrecute“, poezia „n@scoce}te acele fapte care s-ar putea petrece“; se consider@ c@ «fic]ionalitatea nu poate constitui un criteriu de valorizare estetic@ dec$t ^n m@sura ^n care este ^n]eleas@ ca o caracteristic@ a artei literare, ^mbr@c$nd diverse forme; accep]ia restrictiv@ a fic]iunii ne-ar priva de o seam@ de opere de valoare, a}a dup@ cum minimalizarea fic]iunii, ca factor preponderent al actului de crea]ie, ne-ar ^mpinge ^n pur documentarism.» (DTL, 175).

 Figur@ de stil
Prin figur@ de stil se în]elege un procedeu folosit, îndeosebi, în arta cuv$ntului, spre a m@ri capacitatea expresivit@]ii întru catharsis a unui mesaj / text.

La nivelul frazei, figurile de stil opereaz@ „structural-formal“, numindu-se }i metataxe este cazul repeti]iei, inversiunii, anacolutului etc. C$nd modificarea operat@ de figura de stil se relev@ ^n plan „structural-no]ional“, avem de-a face cu tropul: metafora, metonimia, sinecdoca etc. (infra – trop); tropii care afecteaz@ „con]inutul“, al expresiei sens, poart@ }i numele de metasememe; dac@ afecteaz@ }i „valoarea logic@ a frazei“, se numesc metalogisme. Dup@ „efectul estetic“, figurile de stil se clasific@ ^n: figuri ale ambiguit@]ii (compara]ia, metafora etc.); figuri ale insisten]ei (enumera]ia, perifraza, pleonasmul etc.); figuri ale plasticit@]ii (epitetul, invoca]ia, onomatopeea etc.); figuri ale repeti]iei (alitera]ia, asonan]a, anafora, chiasmul, simploca) etc. Exist@ }i alte clasific@ri dup@ tipul de modific@ri formal-semnificative: figuri topice (modific@ ordinea cuvintelor: anacolutul, elipsa, silepsa, inversiunea etc.); figuri intonative (retorice: invoca]ia, exclama]ia, impreca]ia, autoimpreca]ia etc.); figuri fonetice / „de sunet“ (alitera]ia, asonan]a, onomatopeea / armonia imitativ@) etc.

  Final

(lat. finalis)

Prin final, din punct de vedere estetico-literar, se în]elege încheierea / sf$r}itul unei opere.

Literatura modern@ a renun]at la clasicul epilog (supra), oper$nd cu o bogat@ }tiin]@ / art@ a finalurilor, de la cele apel$nd la simetrie (infra), p$n@ la rafin@riile suspansului (infra).

 Fluxgenera]ie

(high tide generation)
Fluxgenera]ia (high tide generation) este puternicul val de „flux“, sau val / „genera]ie“ „resurec]ional(@)“ / „revolu]ionar(@)“, angajat(@) într-o cultur@ / literatur@, dup@ un puternic seism social (revolu]ie, r@zboi etc.), ocup$nd „panoul central“.

Teoria celor trei genera]ii tipice determinate ^ntr-o cultur@ / literatur@ de un puternic seism social (revolu]ie, r@zboi), conceptele de genera]ie de tranzien]@ (the transience generation), fluxgenera]ie (high tide generation) }i refluxgenera]ie (the generation of deep clearness) au fost lansate ^n circuitul estetic-literar, ^n ciuda cenzurii, la 15 iulie 1984, ^n prima parte a studiului Sec]iuni de aur ale literaturii rom$ne contemporane, de Ion Pachia Tatomirescu, publicat cu generozitate, ^n revista craiovean@ «Ramuri» (nr. 7 / 241), de redactorul }ef de atunci, Marin Sorescu; din p@cate, p@r]ile a doua (consacrat@ fluxgenera]iei Labi}–St@nescu–Sorescu }i „revolu]iei“ paradoxismului, cu programare – tot pentru dou@ pagini de revist@ / „12 pagini dactilo-A-4“ – pentru num@rul din august '84) }i a treia (dedicat@ refluxgenera]iei / the generation of deep clearness, pus@ la portofoliul redac]ional pentru num@rul din septembrie '84), chiar dac@ au avut avizul / „girul“ lui Marin Sorescu, nu au mai putut trece de „cenzura post-iulian@“ a Craiovei anului 1984, ambele p@r]i (cu „t@ieturile de rigoare“) p@str$ndu-se pentru MLREARMRRP – Muzeul Literaturii Rom$ne din Epoca Av$ntului Republican al Modernismului Resurec]ional }i al Revolu]iei Paradoxismului (cf. TSalrc, p. 10 sq.; v. infra – genera]ie literar@).
 Folcloristic@
Folcloristica este al c@rei obiect de studiu este folclorul (infra) – totalitate a crea]iilor }i manifest@rilor artistice }i culturale ale unui popor, disting$ndu-se prin tradi]ionalism, anonimitate, sincretism etc.

Interesul marilor personalit@]i ale unui popor pentru folclorul literar (^ndeosebi, pentru paremiologie) s-a ar@tat ^nc@ din antichitate. Dar despre programe de cercetare a folclorului literar (culegere, conservare prin tip@rituri etc.), despre ^ntemeierea folcloristicii se poate vorbi doar din secolul al XIX-lea ^ncoace, ^ncep$nd cu activitatea folcloristic@ a unor mari personalit@]i ale romantismului. Folcloristica rom$neasc@ a fost ^ntemeiat@, ^ntre 1842 }i 1853, de A. Russo, Vasile Alecsandri }i Nicolae B@lcescu. Apoi, istoria folcloristicii rom$ne}ti a ^nregistrat nume de talie european@: B. P. Hasdeu, Ovid Densusianu, G. Dem. Teodorescu, Elena Niculi]@ Voronca, Tudor Pamfile, Lucian Blaga, Al. Rosetti, George C@linescu, Constantin Br@iloiu, Adrian Fochi, Romulus Vulc@nescu }. a.

 Folclor literar

(din engl. folklore < folk- „popor“ + -lore „}tiin]@“ / „crea]ie“, „cuno}tin]@“)

Folclorul literar – sau literatura popular@ – este totalitatea crea]iilor unui popor, aflate sub pecetea artei cuv$ntului, ce se disting prin oralitate, anonimitate, colectivism, tradi]ionalism }i sincretism.

Prin oralitate, sau caracter oral, se ^n]elege faptul c@ folclorul literar este creat, p@strat }i transmis prin viu grai, din genera]ie ^n genera]ie.

Prin anonimitate, sau caracter anonim, se ^n]elege faptul c@ orice crea]ie folcloric-literar@ exist@ f@r@ a se re]ine (de memoria colectivit@]ii) numele autorului / autorilor acesteia (dec$t rarisim }i nesemnificativ, pentru pu]in@ vreme).

Prin colectivism, sau caracter colectiv, se ^n]elege faptul c@ orice crea]ie folcloric-literar@ este expresia artistic@ a unei con}tiin]e colective; crea]ia folcloric-literar@, produs al unui individ de talent / geniu, nu prime}te „dreptul de circula]ie“ f@r@ a fi girat@ de colectivitatea din care face parte acesta (altfel, crea]ia respectiv@ este sortit@ neantiz@rii / dispari]iei).

Prin tradi]ionalism, sau caracter tradi]ional, se ^n]elege faptul c@ ^n cadrul folclorului literar exist@ un sistem prestabilit de mijloace de expresie artistic@, „dup@ datin@ / obicei“ combin$ndu-se ^n nenum@rate variante – formule magice, grupuri de rime, imagini, metafore, motive, reprezent@ri mitice, rime-perechi (ori monorime), ritm trohaic, versuri pe m@sura zalmoxian@ de 5 – 6, ori „clasic-folcloric-dacorom$neasc@“ de 7 – 8 etc.

Prin sincretism, sau caracter sincretic, se ^n]elege faptul c@ orice crea]ie folcloric-literar@, orice oralo-text folcloric se manifest@ / roste}te numai la o anumit@ dat@ (de s@rb@toare de peste an), numai ^n anumite ^mprejur@ri, unde se consider@ necesar, antren$nd ^n relevarea ^ntregului s@u }i aportul altor populare arte / }tiin]e, tehnici, practici magic-homeopatice, m@}ti, mim@ / pantomim@, muzic@ etc. De pild@, sincretismul, ^n cazul rostirii „de nou@ ori“ a unui oralo-text de Desc$ntec de g$lci (amigdale inflamate): «A avut Samca nou@ feciori / }i-ntr-o zi i-a botezat, / }i-ntr-o zi i-a cununat, / }i-ntr-o zi la oaste i-a luat, / }-au venit, din nou@ opt, / din opt }apte, / din }ase cinci, / din cinci patru, / din patru trei, / din trei doi, / din doi unul, / din unul niciunul. / A}a s@ pear@ g$lcile / n@s$lcile, / g$lcile ca bobul, / g$lcile ca macul, / g$lcile ca fasolea, / g$lcile ca maz@rea, / g$lcile ca lintea, / ca roua din soare / ^n patru cr@pat@, / ^n mare-aruncat@. / De la mine desc$ntecul, / de la Dumnezeu leacul. (TPp, II, 57 sq.), antreneaz@ urm@toarele practici: ^n vremea rostirii, «desc$nt@toarea unge g$lcile cu unt, sau cu sm$nt$n@, }i le trage cu degetele ^nd@r@t; se desc$nt@ diminea]a, pe nesp@late, la amiaz@-zi }i seara» (ibid.); ori, dac@ nivelul atins de amigdalit@ permite: se ia un vas (strachin@) cu ap@ „ne^nceput@“; se st$mp@r@ ^n ea trei t@ciuni, se introduc trei fire de busuioc }i „se mestec@ ne^nceputa ap@“ (ambele opera]ii au caracter antiseptic); se spal@ pe m$ini cu o parte din ap@ (igienizare); se introduce ar@t@torul ^n apa sterilizat@ r@mas@; apoi, degetul umed se v$r@ ^n sare de buc@t@rie cu cristale mari (ca pentru mur@turi); pacientul este invitat s@ deschid@ gura mare, fiindu-i atinse amigdalele inflamate cu degetul cu cristale de sare ce perforeaz@ (ca ni}te minuscule „bisturie“) pieli]a acestora, eliber$ndu-se puroiul }i produc$nd vindecarea. Rostirea oralo-textului are ca scop ^ndep@ratrea aten]iei pacientului }i a celor din jur de la „ceremonialul“ cu busuioc }i cristale de sare, spre a nu-i fi furat secretul vindec@rii.

Folclorul literar se afl@ ^n temeiul oric@rei literaturi culte. Ca }i literatura cult@, folclorul literar rom$nesc cunoa}te cele trei genuri }i majoritatea speciilor cultivate }i de marii scriitori. %ntre specile lirice folcloric-dacorom$ne}ti se eviden]iaz@: doina (de dor, de jale, de haiducie, de c@t@nie, de ^nstr@inare / dezr@d@cinare etc.), c$ntecul de petrecere }i joc, sau horele (de iubire / dragoste, de dor, de familie, de munc@, de reflectare a rela]iilor sociale, c$ntecul despre joc / c$ntec etc.), strig@tura, zic@toarea, bocetul («C$ntecul Bradului», «La Bradul Z$nelor» etc.); are ca specii epice: (^n versuri:) balada (fantastic@, pastoral@, vitejeasc@, de curte feudal@, novelistic@, jurnalier@ etc.), ora]ia de nunt@ (con@c@ria), legenda (deopotriv@, versificat@, sau ^n proz@), proverbul (^n versuri, ori ^n fraz@ neritmat@), ghicitoarea (versificat@, ori nu), colindul (colinda / corinda); (^n proz@:) basmul, povestea, snoava, „bancul“; are ca specii dramatice: Vifleimul / Vicleiul (teatru religios-cre}tin de Cr@ciun), Irozii (religios-cre}tin), Plugu}orul (religios-agrar arhaic, la Anul Nou), Gogiul (spectacol funerar – cf. VMR, 190 sq.), Capra, Bori]a, Frumu}anul / Caloianul, Paparuda, M$ndraica / Dr@gaica (religios-arhaice, sau mitice, cu m@}ti etc.), Jienii („laic“, din secolul al XX-lea) etc. Impresionantul tezaur folcloric-literar dacorom$nesc l-a determinat pe Vasile Alecsandri, alc@tuitorul primei antologii de crea]ii din acest perimetru spiritual (^n dou@ volume, publicate ^n anii 1852 }i 1853), ^n prefa]a de la Poezii poporale. Balade (C$ntice b@tr$ne}ti), I (Ia}i, 1852), s@ declare c@ «Rom$nul e n@scut poet ! %nzestrat de natur@ cu o ^nchipuire str@lucit@ }i cu o inim@ sim]itoare, el revars@ tainele sufletului ^n melodii armonioase }i ^n poezii...»; tot cu acest prilej, face }i o clasificare folcloric-literar@: «Comori nepre]uite de sim]iri duioase, de idei ^nalte, de noti]e istorice, de crez@ri supersti]ioase, de datini str@mo}e}ti }i mai cu seam@ de frumuse]i poetice de originalitate }i f@r@ seam@n ^n literaturile str@ine, poeziile noastre poporale compun o avere na]ional@, demn@ de a fi scoas@ la lumin@ ca un titlu de glorie pentru na]ia rom$n@. Aceste poezii se ^mpart ^n trei clase deosebite: 1. C$nticele b@tr$ne}ti sau Balade; 2. Doine; 3. Hore. Baladele sunt mici poemuri asupra ^nt$mpl@rilor istorice }i asupra faptelor m@re]e. Doinele coprind toate c$nticele de doruri, de iubire }i de jale. Horele sunt c$nticele de veselie ale poporului.».
 Franj@ lirico-semantic-sincretic@
Prin sintagma franj@ lirico-semantic-sincretic@ este desemnat@ „capacitatea“ de sacre sensuri / în]elesuri („vectoriz@ri“) poematice dispus@ în orice cuv$nt (dinspre puterea originar@ a vorbei, potrivit mitului despre Logos), ca în fenomenul de interferen]@ luminoas@, cu alternativitate de fotoni }i de „genunoni“ („antifotoni“, „germeni ai întunericului“), „capacitate“, bineîn]eles, „disponibil@“ întru catharsis, „valorificabil@“ / „valorificat@“ numai de poe]ii adev@ra]i, dota]i „prin na}tere“ cu senzori pentru a}a-ceva.

G$ndirea – }i mai ales ^n orizontul cunoa}terii metaforice – este hologramatic@; }i astfel de „senzori-laseri pentru cosmicitate“ (]in$nd de capacitatea – la care se referea }i B. Croce – de a revela ^nfiorarea cerescului ^n poem) nu pot fi confec]iona]i; cei dota]i cu talent / geniu ^i posed@, dar nu „ereditar“, ci, dac@ se poate spune paradoxist, „discontinuu-ereditar-aleatoriu“.

  Func]iile comunic@rii
%n teoria comunic@rii – care desemneaz@ transmiterea unei informa]ii în interiorul unui grup, transmitere considerat@ în raporturile ei cu structura grupului –, mijlocul general de realizare al acesteia fiind limbajul, desigur, în obiectiv, s-au aflat, înc@ de la început func]iile limbajului în orice act de vorbire }i, implicit, în oricare act de organizare a discursului literar: (1) func]ia emotiv@ (expresiv@), (2) func]ia poetic@, (3) func]ia referen]ial@, (4) func]ia conativ@ (persuasiv@ / retoric@), (5) func]ia metalingvistic@ („metalingual@“), (6) func]ia fatic@ etc.

Roman Jakobson, abord$nd }i aceast@ problem@, observ@: «Cel ce se adreseaz@ (emi]@torul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul); pentru ca mesajul s@-}i ^ndeplineasc@ func]ia, el are nevoie: de un context la care se refer@ (sau, ^n nomenclatura modern@, de un referent), pe care destinatarul s@-l poat@ pricepe }i care s@ fie ori verbal, sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, ^ntrutotul sau cel pu]in par]ial comun at$t expeditorului c$t }i destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui ce codeaz@ }i celui ce decodeaz@); ^n fine, are nevoie de un contact, conducta material@ sau leg@tura psihologic@ dintre cei doi, care le d@ posibilitatea s@ stabileasc@ }i s@ men]in@ comunicarea» (JakL, 32). %ntre ace}ti factori ai comunic@rii se stabilesc func]iile. Func]ia emotiv@ / expresiv@ (1) se exercit@ ^ntre emi]@tor }i mesaj; aceast@ func]ie ]ine de faptul c@ «limbajul omenesc este ^nsufle]it de dou@ inten]ii», reflexivitatea }i tranzitivitatea, ^ntruc$t «cine vorbe}te „comunic@“ }i „se comunic@“» – dup@ cum subliniaz@ Tudor Vianu ^n «Dubla inten]ie a limbajului }i problema stilului». Func]ia poetic@ (2) este esen]ial@ pentru mesajul literar, de}i pare a se ivi „dintre func]iile“: emotiv@, referen]ial@ }i conativ@, ocup$nd „locul central ^n comunicarea estetic@“; Roman Jakobson descrie astfel lucrarea func]iei poetice, dup@ ce reaminte}te cele dou@ moduri principale de aranjament ^n comportamentul verbal, selec]ia }i combinarea: «Dac@, de exemplu, copil este subiectul mesajului, vorbitorul va alege din vocabularul uzual unul dintre cuvintele mai mult sau mai pu]in similare, ca: pu}ti, copil, t$n@r etc., ^ntr-o anumit@ privin]@ toate fiind echivalente. Apoi, ca un comentariu la acest subiect, va alege unul din verbele semantic ^nrudite: doarme, mo]@ie, a]ipe}te, dormiteaz@ etc. Ambele cuvinte alese se combin@ ^n lan]ul vorbirii. Selec]ia se realizeaz@ pe baza unor principii de echivalen]@, asem@nare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, pe c$nd combinarea – construirea secven]ei, se bazeaz@ pe contiguitate. Func]iunea poetic@ proiecteaz@ principiul echivalen]ei de pe axa selec]iei pe axa combin@rii. Echivalen]a devine factorul constitutiv al secven]ei.» (JakL, 34 sq.). Func]ia referen]ial@ (3) se antreneaz@ ^ntre mesaj }i context. Func]ia conativ@ / persuasiv@ (4) orienteaz@ enun]ul c@tre receptor, angajeaz@ }i „idealul“ raport dintre mesaj }i „destinatar“; pentru stilul func]ional administrativ-juridic, func]ia conativ@ / persuasiv@ sau retoric@ este esen]ial@, oferid informa]ii stricte / „certe“, de „interes general“; marca func]iei conative este dat@ de vocativ – la substantiv, de persoana a II-a – la pronume }i verb, ^ndeosebi, de imperativ – la verb; se disting ^n acest cadru: 1) forme directe de adresare (indici verbali de identificare a receptorului: vocative, imperativul etc.: Faci ce-]i zic eu ! / ...ce trebuie ! / ...cum ]i s-a cerut ! etc.); 2) forme indirecte de adresare – aluzia (figura de g$ndire se ^ntemeiaz@ pe analogie, cu scopul de a evita: un eventual pericol, caracterul vulgar / obscen al exprim@rii, precizia exagerat@ etc.), eufemismul (atenuarea prin substituire, ori perifraz@ / antifraz@), perifraza (termenul e substituit cu o locu]iune / sintagm@ – „cetatea etern@“ / Roma; „s-a dus ^n [ara-f@r@-Dor“ / „a murit“; „Dalbul de Pribeag“ / „mortul“), litota (atenueaz@, exprim@ reticent o idee: {tefan cel Mare fost-a «om nu mare de stat»). Func]ia metalingual@ (5) ]ine de codul dintre emi]@tor }i receptor. Func]ia fatic@ (6) – func]ie „sintactic-pragmatic@“, extrem de complex@ pentru orice tip de discurs – prive}te asigurarea contactului permanent stabilit ^ntre emi]@tor }i receptor dinspre raportul „tradi]ie – inova]ie“, ori, mai exact spus, vizeaz@ „momentul corel@rii informa]iei“ „vechi“ / „cunoscute“ (ori „arhicunoscute“) cu „informa]ia nou@“, sau „proeminent@“ („protuberant@“), „dinamizatoare“, „schimb@toare“ benefic@ de orizont, ^nc$t s@ focalizeze capacitatea „de receptare“ („receptorul“) pe „mesajul produs, oferit“ acum. Exist@ „re]ete“ de cuvinte / expresii cu func]ie fatic@ (de tipul: „Mai e}ti pe fir / Alo ?!?“, „M@ urm@ri]i cu aten]ie...“ etc.), dar }i „^nt@ritoare de func]ie fatic@“, de la sintagme verbale de tipul: „nu v@ pute]i ^nchipui / imagina...“, „v@ asigur c@...“ / „v@ jur c@...“ etc., la interjec]ii de avertizare („Na !“, „Uite !“ etc.), la „incitatoare ale aten]iei receptorului“ („A]i aflat ultima noutate / bomba t$rgului...?“, „Ce crede]i c@ s-a mai petrecut...?“ etc.)..
 Futurism

(cf. fr. futurisme, „viitor-ism“)

Prin futurism este desemnat un curent literar din orizontul primului r@zboi mondial, proclam$nd „nevoia furioas@ de a se da libertate cuvintelor“, „stilul telegrafic“, „maxima dezordine“, „frumuse]ea vitezei“, „domnia mecanicii / tehnicii“, „energia distructiv@“ etc., iar dintr-o ne]@rmurit@ „încredere“ în dinamica prezentului }i mai ales într-a viitorului, solicitau }i „demolarea“ academiilor, bibliotecilor, muzeelor etc.

Curentul s-a afirmat zgomotos în deceniul al treilea din secolul al XX-lea, prin manifestele lui Marinetti (primul – de Paris, din 1909, al doilea – de Milano, din 1913); liderului futurist i s-au al@turat – din Italia – Folgore, Papini, Soffici, Tavolato }. a.; din Rusia i-au ]inut hangul o vreme: Burliuk, Hlebnikov, Kamenski, Maiakovski (cel din volumul «Norul ^n pantaloni») }. a.

 Gazel

(din arabul ghazal, „erotic@“)

Gazelul este o poezie cu form@ fix@, alc@tuit@ dintr-un num@r de 5 – 15 distihuri, înc$t fiecare al doilea vers din distih s@ aib@ aceea}i rim@ cu a versurilor din distihul ini]ial.

Schema clasic@ a dispunerii rimelor este: a–a, b–a, c–a, / ... / o–a etc. Literatura rom$n@ datoreaz@ c$teva gazeluri celebre lui Eminescu (Tu cu cruzime m-ai respins c$nd am voit, copil@, / S@ devastez frumse]ea ta cea dulce, f@r' de mil@ – // {i totu}i corpul t@u e plin de-o coapt@ tinere]@, / Tu, al amorului duios demonic@ pr@sil@ ! // Eu am plecat purt$nd în piept durerea-mi toat@ scris@, / Precum al prim@verii v$nt duce-n v@zduh o fil@; // ... // {i sufletele noastre-atunci pe buze at$rnate / S-au contopit în s@rut@ri, în desmierd@ri, în mil@, // Parc-am trecut noi am$ndoi în noaptea nefiin]ei, / Ne-am zugrumat în s@rut@ri, ne-am omor$t, copil@ ! – «Ghazel»), lui G. Co}buc (Picurii cu strop de strop / Fac al m@rilor potop – // Zilnic c$te-un spic adun@ / {i-n cur$nd tu ai un snop. // ... // Iar de n-are scop via]a, / F@ s@ aib@ clipa scop. – «Gazel – Picurii cu strop de strop»; ori: Oamenii m@-nvinuiesc / C@ sunt t$n@r }i iubesc ! // Tu mi-ai zis s@ viu la moar@ / Pe-ns@rat, s@ te-nt$lnesc, // ... // Te-a} l@sa }i mi-e cu jale, / Te-a} iubi, nu îndr@znesc ! – «Gazel – Oamenii m@-nvinuiesc») }. a.

 G$ndirism

(de la numele revistei G$ndirea + suf. -ism)

Prin g$ndirism se în]elege curentul cultural / literar, a c@rui platform@ estetic@ s-a cristalizat la revista «G$ndirea», promov$nd: un nou, polidimensional autohtonism }i mesianism, av$nd în obiectiv îmbr@]i}area tuturor ramurilor creatoare ale spiritului rom$nesc; relevarea pece]ii ortodoxismului cosmic dacorom$nesc pus@ pe toat@ spiritualitatea Rom$niei; „substan]a“ biserici / Ortodoxismului se reliefeaz@ din nuntirea cu „substan]a etnic@“; ralierea crea]iei artistice / literare eternei tradi]ii a Spiritului etc.

Revista G$ndirea a ap@rut mai ^nt$i la Cluj-Napoca, de la 1 mai 1921, sub direc]ia lui Cezar Petrescu }i I. Cucu (numai ^n primul an de existen]@ al revistei), mut$ndu-se din decembrie 1922, ^n Bucure}ti, unde a ap@rut p$n@ ^n anul 1944 (cunosc$nd doar dou@ ^ntreruperi, ^n 1925 }i ^n 1933 – 1934). Din 1926 p$n@ ^n 1928, Cezar Petrescu a fost „secondat“ la conducerea revistei de poetul Nichifor Crainic. Revista «G$ndirea» s-a aflat ^ntre anii 1928 }i 1944, anul ultim al apari]iei sale, numai sub conducerea lui Nichifor Crainic. Primele zece numere ale revistei «G$ndirea», cele din perioada „napocan-clujean@“, dup@ cum remarca E. Lovinescu, nu au impus «o direc]ie precis@; numai dup@ str@mutarea ei la Bucure}ti }i dup@ trecerea sub conducerea poetului }i teologului Nichifor Crainic, ea a devenit un organ de lupt@ }i de atitudine literar@» (LScr, 6, 46); revista «a str$ns ^n jur un grup de scriitori de talent – Nichifor Crainic, I. Pillat, Gib. Mih@escu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, V. Voiculescu, Em. Bucu]a, Matei Caragiale, Tudor Vianu }. a.»; dup@ prima conflagra]ie mondial@, potrivit aprecierii aceluia}i critic / istoric literar, «se poate vedea ^n G$ndirea una dintre cele mai bune reviste de dup@ r@zboi» (LScr, 6, 47). Articolul-manifest al tradi]ionalismului interbelic, Sensul tradi]iei, datorat lui Nichifor Crainic, a fost publicat ^n revista «G$ndirea» (nr. 1–2) din 1929: «Literatura s@m@n@torist@ a ^nf@]i}at un om al p@m$ntului, un om al instinctului teluric, fiindc@ doctrina care o ^nsufle]ea era fascinat@ de un ideal politic determinat. Afar@ de aceasta, realizarea autohtonismului s@m@n@torist e unilateral@, ^ntruc$t s-a manifestat numai ^n ordinea literar@. Noi voim s@-i d@m o amploare prin n@zuin]a de a ^mbr@]i}a toate ramurile creatoare ale spiritului rom$nesc (...) De aceea omul s@m@n@torist e omul p@m$ntului }i al naturii. Sensul acestei literaturi e local, cu c$t e mai apropiat de p@m$nt }i subordonat ideii politice (...) Pe p@m$ntul pe care am ^nv@]at s@-l iubim din S@m@n@torul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe. Noi vedem substan]a acestei biserici amestecat@ pretutindeni cu substan]a etnic@. Pentru noi }i pentru cei care vor veni dup@ noi, sensul istoriei noastre }i al vie]ii }i artei populare r@m$ne pecetluit, dac@ nu ]inem seam@ de factorul cre}tin. El e tradi]ie etern@ a Spiritului care, ^n ordine omeneasc@, se suprapune tradi]iei autohtone» (apud LScr, 6, 48).

 Gen literar

(lat. genus „neam, ras@, fel, mod“)

Genul literar (categorie estetic-teoretic-literar@) desemneaz@, în func]ie de raportul dintre subiectul creator }i cosmos, clase de crea]ii aflate sub pecetea artei cuv$ntului.

Genul prive}te acele opere asem@n@toare prin modul structur@rii, prin suma procedeelor estetice, prin modalitatea comunic@rii eului auctorial c@tre receptor. Exist@ trei genuri literare: liric, epic }i dramatic. %n istoria conceptului, «dou@ au fost criteriile esen]iale care s-au interferat ^n definirea genului: a) modul de raportare a individului creator la lume; b) caracteristicile formale ale produsului crea]iei }i, derivate din acestea, legile interne de constituire a unui grup de opere.» (DTL, 184).

 Genera]ie literar@

(lat. generatio, õnis „capacitatea de a na}te / produce“; cf. fr. génération)

Genera]ia literar@ este o categorie estetic-sociologic@ desemn$nd gruparea bio-psiho-istoric@ din perimetrul unei literaturi, mobilizat@ de o con}tiin]@ creatoare „revolu]ionar@“, angajat@ într-un program de atingere de „nou@ culme“, raport$ndu-se la cea / cele precedente, dar, mai ales, într-un program de recunoa}tere }i de situare în ierarhia epocii, deziderat ce „se realizeaz@“ numai prin veritabil@ oper@ finit@ (de regul@, în urm@torii cinci / zece ani de la „manifestare“ / „lansare“).

%ntr-o literatur@ exist@ }i pseudogenera]ii – care nu au oper@ literar@ veritabil@ nici dup@ dou@zeci-treizeci de ani, dar care, pare-se, au doar „rolul“ de a ^ntre]ine „sacra g@l@gie literar@“.

Un rol fundamental ^n apari]ia / formarea genera]iilor literare ^l au }i reformele sistemului de ^nv@]@m$nt – ce se declan}eaz@ la scurt timp dup@ puternicul seism social (revolu]ie / r@zboi); sistemul de ^nv@]@m$nt dintr-un stat asigur@ preluarea / ^nsu}irea – ^ntru cunoa}tere }i sporire – a tezaurului genera]iilor anterioare, ^n func]ie de care se formeaz@ / modeleaz@ re-n@scutul spirit creator-genera]ionist, inclusiv cel creator-genera]ionist-literar, con}tiin]ele na]ionale, auctoriale etc.

%n leg@tur@ cu genera]ia, s-a observat c@ «exegeza contemporan@ nu este unanim@ ^n acceptarea acesteia ca realitate }i ^n considerarea no]iunii ca semnificativ@ pentru studiul unui fenomen literar; se merge p$n@ la respingerea conceptului, apreciat chiar ca un pseudoconcept; una din cauzele ce motiveaz@ asemenea pozi]ii nefavorabile o vedem ^n a}tept@rile fa]@ de acest concept; se dore}te de la el altceva dec$t este ^n realitate }i ca no]iune ce reflect@ aceast@ realitate; de aceea este necesar s@ se delimiteze genera]ia, ca realitate literar@ ce fiin]eaz@ ca atare, de conceptul de genera]ie literar@, care cap@t@ sensuri diverse ^n func]ie de viziunea }i metoda de lucru a cercet@torului, ca }i de concep]ia fiec@rui scriitor despre crea]ia literar@, de rezonan]a ei ^n public; ^n fine, nu putem renun]a la conceptul de genera]ie literar@ numai pentru c@ el nu reu}e}te s@ r@spund@ tuturor exigen]elor metodologice }i de investigare ale istoricului literar; genera]ia este opera]ional@, dar ^n anumite contexte riguros delimitate }i raportat@ la alte concepte: epoc@, }coal@ literar@, curent literar, grupare literar@, tradi]ie }i inova]ie, progres artistic, individualitate artistic@, talent, geniu, crea]ie artistic@.» (SGC, 228); este util conceptul de genera]ie literar@ «deoarece exprim@ o anumit@ stare, o anumit@ mentalitate literar@ nu numai ^n planul crea]iei, dar }i ^n cel al difuz@rii }i recept@rii ei; el ne indic@ pulsul de noutate adus de un grup de creatori dincolo de diferen]ele lor psihosociale reuni]i ^ntr-un interval de v$rst@» (ibid.); genera]ia literar@ este «un grup psihosocial plasat ^n realitatea social@, cultural@, politic@ a unei epoci», cuprinz$nd «creatori de v$rst@ apropiat@, orienta]i de acelea}i idealuri de re^nnoire a limbajului artistic, de abordare tematic@ ^ntr-un mod inedit, marcat de un stil propriu de ac]iune ^n realitatea social@ ca }i de modalit@]i noi de difuzare }i receptare a propriilor crea]ii }i a tradi]iei literare» (SGC, 229).

Genera]ie literar@, cele trei valuri („genera]ii“) literare tipice: valul (genera]ia) de tranzi]ie / tranzien]@ (the transience generation), valul (genera]ia) de „flux“, sau fluxgenera]ia (high tide generation) }i valul (genera]ia) „de reflux“, sau refluxgenera]ia (the generation of deep clearness). Un puternic seism social – r@zboi, revolu]ie – antreneaz@ ^ntotdeauna ^ntr-o cultur@ / literatur@ o nou@ genera]ie revolu]ionar-creatoare (care se va desf@}ura p$n@ la „urm@torul seism social“), genera]ie relev$ndu-}i mai multe „valuri bio-psiho-istorice“ (^n func]ie de m@rimea segmentului temporal „interseismic“).

Primul este valul („genera]ia“) de tranzi]ie / tranzien]@ (the transience generation), „considerat“ (din epoca respectiv@) a fi drept „vechea genera]ie“, val „confundat“ deci cu o „genera]ie“ de tranzi]ie, „^n curs de ie}ire“ din „panoul central-ac]ional“, situ$ndu-se „^n baza noii genera]ii“ (ca „jertf@ de ^ntemeiere“), prelu$nd „reculul“, }ocul „valului anterior“, izbit / absorbit „de ]@rm“.

Al doilea este puternicul val „de flux“, „revolu]ionar“, considerat drept „noua genera]ie“, sau „genera]ia de flux“, ori „fluxgenera]ia“ (hig tide generation) – care se constituie ^n „frontul dinspre ]@rm“, ^n partea „de atac“ }i „de creast@“, val „dinamitard“, „modificator de relief / mal“, situ$ndu-se ^n „panoul ac]ional-central“. Un astfel de val, o astfel de genera]ie, dar de dup@ al doilea r@zboi mondial, se ^nf@]i}eaz@ istoriei dincoace de „obsedantul deceniu“ (1948 – 1958 / 1960), dincoace de „epoca proletcultist@“, dincoace de pustiirile staliniste ^n cultur@ / }tiin]e, desigur, ^n marele rol de a re^nvia artele / poezia; de aceea i se justific@ desemnarea prin sintagma de genera]ie resurec]ional-modernist@ / modernist-resurec]ional@ }i a revolu]iei paradoxismului.

Dup@ valul / genera]ia „revolu]ionar@“ (fluxgenera]ia – high tide generation) se eviden]iaz@ – determinate ^n primul r$nd de reformele sistemului de ^nv@]@m$nt, apoi de calitatea guvern@rilor – valurile post-revolu]ionare, cu tendin]a de a ocupa „centralul panou ac]ional-cultural / spiritual“, fiecare val consider$ndu-se „alt@ / nou@ genera]ie“, „confund$ndu-se“ cu o „refluxgenera]ie“, adic@ o „genera]ie a retragerii la matc@“ }i a cristaliz@rilor în profunzime (the generation of deep clearness) ca „revers“ al valului revolu]ionar, ca parte dinspre matc@ }i de „reflux“ – ce, la urm@torul seism, ^}i transform@ ultimele dou@-trei promo]ii, ^nc@ „neafirmate deplin“ (fiind ^n „pragul maturiz@rii“), evident, ^n „structura de rezisten]@“ a urm@toarei genera]ii. De fapt, ^n ]@rmul fiin]@rii, nu exist@ dec$t un unghi „istoric“ de observare-^nregistrare a lucr@rii valurilor „pe zona fiec@rei genera]ii“, valuri exercit$ndu-se ^n noul relief, „^n noua priveli}te a ]@rmului“, a fiin]ei, ^n func]ie de amplitudinea }i de „originalul spirit al veacului“. Orice genera]ie – ce se anun]@, ^n primul r$nd, prin poe]ii s@i – cunoa}te dou@ v$rste: mai ^nt$i, v$rsta adversativismului, a neg@rii }i a form@rii con}tiin]ei de sine ^n pluralitate; apoi, v$rsta deplinei afirm@ri (prin ^nflorirea talentelor / geniilor) }i a structur@rii operelor ^n sisteme literare; ating$nd acest stadiu, genera]iile „se reg@sesc“ ^n zonele superioare ale spiritului }i „^}i dau m$na“, „^}i predau }tafeta“, ^ncerc$nd a stabili eventuale conexiuni (vecin@t@]i), ^n vreme ce sistemele literare cunosc (dincolo de voin]a autorilor) dispunerea potrivit spectraliilor eternal-valorice (cf. TSalrc, 10 sq.). „Anvergura intr@rilor“ ^ntr-o genera]ie literar@ / cultural@ (}tiin]ific@) este ^n func]ie de „segmentul temporal“ dintre cele dou@ „seisme sociale“ – r@zboaie / revolu]ii – ^ntre care se situeaz@ („valul“ / „genera]ia“) }i egal@ cu „anvergura ie}irilor“; segmentul „genera]ionist-temporal“ poate fi „mai mic“, a}a cum este cel interbelic, sau „mai mare“, cum cel de dup@ al doilea r@zboi mondial, (1960 / 1965 – 1989). „Intr@rile“ ^ntr-o genera]ie se fac la „maturitate“, pragul biologic fiind marcat de atingerea v$rstei de 20 / 30 de ani; „ie}irile“ au loc „^n valuri pensionabile“, pragul biologic fiind marcat de atingerea v$rstei de 60 / 70 de ani, ^n func]ie de m@sura „capacit@]ii intr@rilor“. Scriitorii / poe]ii de dup@ cel de-al doilea r@zboi mondial, constituindu-se ^n valoroasa genera]ie modernist-resurec]ional@ }i a revolu]iei paradoxismului s-au n@scut – ^n majoritatea lor – ^ntre 1930 }i 1945 / 1950 („nucleul“ alc@tuindu-l „n@scu]ii ^n '33“: A. Dumbr@veanu, Gr. Hagiu, M. Scorobete, N. St@nescu, H. Zilieru, I. B@ie}u, E. Simion }. a.).

 Genera]ie de tranzien]@

(the transience generation)
Genera]ia de tranzien]@ (the transience generation) este „primul val“, „prima genera]ie“ (literar@) angajat@ într-o cultur@ / literatur@, dup@ un puternic seism social (revolu]ie, r@zboi etc.), bucur$ndu-se de a}a-zisa „autojertfire de întemeiere“, sau de onoarea de a fi „genera]ie de sacrificiu“.

(supra – genera]ie literar@)

 Geniu

(lat. genius, „spiritul locului“)

Geniul este un concept filosofico-estetico-literar desemn$nd – pe de o parte – „aptitudinea creatoare ie}it@ din comun“ a unui om de }tiin]@ / cultur@ }i – pe de alt@ parte – rarisima capacitate „luciferic@“ a unui individ uman („unul la un milon“) de a produce „absolutul artistic / frumos“.

Prin sintagma geniu na]ional se ^n]elege de obicei o sum@ de ^nsu}iri spiritual-creatoare specifice unui popor, „mo}tenire“ }i „multiplicare“ de la mai mult ori mai pu]in anonimii indivizi ai unei na]ii, ^nzestra]i cu facult@]i excep]ionale.
 Genul dramatic
Genul dramatic este genul ce reune}te operele literare, fie în versuri, fie în proz@, unde eul, în tensiunile sale interioare, sau în conflictele exterioare, cunoa}te autoreflectarea prin personaje-oglinzi-actori, în atitudini critice, ironice, ridicole, ori dramatice, sublime, tragice, absurde etc.

%n speciile acestui gen, autorul este pe deplin „retras“ ^n indica]iile de regie, ^n scen@ r@m$n$nd numai personajele-actori. Are ca specii: comedia, drama, melodrama, tragedia, vodevilul etc. Dramaturgia clasic@ este guvernat@ de regula celor trei unit@]i – de ac]iune, presupun$nd „desf@}urarea“ ^ntr-un singur plan, de loc / spa]iu, potrivit c@reia ^nfrunt@rile trebuie f@cute ^ntr-o unic@, ^ntr-o singur@ arie „decisiv@“, }i de timp, dup@ care evenimentele nu puteau dep@}i un dienoc, adic@ un ciclu al nocturn-diurnului, sau 24 de ore. O dat@ cu teatrul modern, spectacolul dramaturgic se rafineaz@, inova]iile merg p$n@ la antiteatru, unde autorul mizeaz@ doar pe dialog, pe efectele scenice, renun]$ndu-se la „clasicismul“ expunerii, conflictului, intrigii, punctului culminant, deznod@m$ntului etc.; se apeleaz@ chiar la „anihilarea comunic@rii“, „autoparodierea“ contribuind la „deconspirarea ^n fa]a publicului“.

 Genul epic
Genul epic este genul ce reune}te operele literare, fie în versuri, fie în proz@, unde eul cunoa}te autoreflectarea prin oglinzi-personaje / eroi, pe durata nara]iunii subiective sau obiective.

%n crea]iile acestui gen, vocea auctorial@ este aproape anihilat@ de vocile eroilor / personajelor, c@ci autorul este substituit de personaje (personaj-reflector, personaj absent, personaj colectiv, personaj-cas@ / cetate, personaj-bibliotec@ etc.), nara]iunea altern$nd cu descrierea, preponderent@ fiind exprimarea persoanei a treia, ^ndeosebi, la timpuri ale trecutului. Are ca specii: balada, epopeea, fabula, legenda, nuvela, poemul, povestirea, reportajul, romanul, schi]a etc.

 Genul liric
Genul liric este genul ce reune}te operele literare, îndeosebi, în versuri, în care eul „se narcisizeaz@“ în actul autoexprim@rii.

Prefer@m pentru „unda de tragic, de thanatism“ (de}i actul creator-liric este considerat de unii poe]i, de la Nichita St@nescu }i de la prietenul s@u de la Belgrad, Adam Puslojici, ^ncoace, drept „^nsicrierea“ sinelui) verbul a se narcisiza, pe care-l deriv@m de la mitonimul Narcis – cunoscutul erou din mitologiile antice, iubitor cu ^nfumurare de z$ne / nimfe, dar r@zbunate de zei]a Nemesis ce l-a vr@jit s@ moar@ din durerea pricinuit@ de oglindirea propriului chip de neatins din apa f$nt$nii – cu productivul sufix -iza. %n crea]iile acestui gen, receptorul ^nregistreaz@ „^n direct“ vocea eroului liric, identific$ndu-se ^n cea auctorial@. Exprimarea eroului liric se face, fire}te, la persoana ^nt$i, indicativ-prezent. Are ca specii: elegia, imnul, medita]ia, oda, pastelul, satira etc.

 Glos@

(lat. glossa „cuv$nt care necesit@ explica]ii“)

Glosa este o poezie cu form@ fix@, cu un con]inut gnomic / filosofic, av$nd un num@r de strofe egal cu num@rul de versuri-aforisme al primei strofe, plus dou@, unde fiecare strof@, încep$nd cu a doua, comenteaz@ „în evantai“ un vers din prima strof@ (pe care îl }i con]ine ca vers final-strofic), ultima strof@ fiind constituit@ din versurile primei strofe, dispuse în ordine invers@, f@r@ a-i altera în]elesul.

La ob$r}ii, glosa a fost «o parodie a unei poezii, ^n care fiecare vers al poeziei date era comentat ironic ^ntr-o strof@»; «dificil de realizat, glosa este destul de rar abordat@» (DTL, 193). %n literatura rom$n@ exist@ dou@ glose: celebra Gloss@ de Mihai Eminescu }i – mai pu]in cunoscut@, ^n spiritul esteticii paradoxismului – Glossa lui F@t-Frumos de Ion Pachia Tatomirescu, unde reverbereaz@ ancestralul fond spiritual / cultural-civilizatoriu dacorom$nesc prin proiec]ia Cavalerului Zalmoxian (Cogaionic / Dun@rean) ^n F@t-Frumosul mitosofic autohton ca simbol al triumfului Binelui asupra R@ului, al Luminii / Yang-ului asupra Genunii / Yin-ului. Glossa lui F@t-Frumos se structureaz@ ^n }ase catrene, ^n m@sura 8, pe urm@torul „cadraj“ de rime: a-b-a-b // c-b-c-b // d-a-d-a // e-b-e-b // f-a-f-a // a-b-a-b: «L$ng@ munte vine castrul, / luminos trece colindul; / s$mburii-ncol]eau albastrul, / pe c$nd El s-a zv$rcolindu. // Pe lumin@, pe-nstelare, / apa-ntunecase grindul / }i spre-nalta inelare, / pe c$nd El s-a zv$rcolindu. // {i în sud, }i în pustie, / aurul nuntise astrul, / }i-n desc$ntece – se }tie –, / s$mburii-ncol]eau albastrul. // Un sol alb, pe-ntunecime / (nu-mai F@t-Frumos }tiindu-l), / ne încearc@-n ad$ncime, / luminos trece colindul. // {i pe-o gur@ de lumin@, / fericit pl$nge jugastrul, / c@ în fruct nu este vin@ – / l$ng@ munte vine castrul... // Pe c$nd El s-a zv$rcolindu, / s$mburii-ncol]eau albastrul; / luminos trece colindul, / l$ng@ munte, vine castrul...» (T%nc, 33 / TEm, 102).

 Grada]ie

(lat. gradatio / gradus, „treapt@ / grad“)

Grada]ia este figura de stil const$nd într-o „aliniere“ de elemente lirice / epice, sau de cuvinte, p$n@ la o „culmina]ie“, fie crescendo (sau în climax), fie descrescendo (adic@ în anticlimax).

Din anul 47 ^. H. ^ncoace, de c$nd Cezar – dup@ biruin]a de la Zala asupra regelui Pontului, Farnace – trimite la Roma, lui Matius, scrisoarea din trei vocabule, circul@ ca arhicunoscut@ grada]ie ^n climax: Veni, vidi, vici ! / Am venit, am v@zut, am învins ! Fa]@ de grada]ia cezaric@ de la Zala, unde se face trecerea urc@toare-n trei trepte-cuvinte, desigur, ^n literatura rom$n@, se ^nt$lnesc }i alte tipuri de (nenum@rate) grada]ii; (1) ^n Scrisoarea III de M. Eminescu, o grada]ie se constituie din reluarea aceluia}i concept prin termeni, ori prin expresii de echivalen]@ lirico-semantic-sincretic@: {i Apusul î}i împinse toate neamurile-ncoace; / Pentru-a crucii biruin]@ se mi}car@ r$uri-r$uri, / Ori din codri r@scolite, ori st$rnite de pustiuri; / Zguduind din pace-ad$nc@ ale lumii începuturi, / %nnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mi}cau îngrozitoare ca p@duri de l@nci }i s@bii, / Tremura însp@im$ntat@ marea de-ale lor cor@bii ! Tot aici, ^n tabloul b@t@liei de la Rovine, dintre armatele sultanului Baiazid }i o}tile domnului [@rii Rom$ne}ti, Mircea cel Mare, Eminescu ob]ine o grada]ie din fraze / sintagme exprim$nd concepte diferite, dar dispuse crescendo dup@ importan]@ / „eficacitate“ (valoare): C@l@re]ii împlu c$mpul }i roiesc dup@ un semn / {i în caii lor s@lbateci bat cu sc@rile de lemn, / Pe copite iau în fug@ fa]a negrului p@m$nt, / L@nci sc$nteie lungi în soare, arcuri se întind în v$nt... – cu „apogeul“ / „culmina]ia“ gradativ-stihial-meteorologic@: {i ca nouri de aram@, }i ca ropotul de grindeni / Orizonu-ntunec$ndu-l, vin s@ge]i de pretutindeni, / V$j$ind ca vijelia }i ca plesnetul de ploaie...

%n nuvela lui I. L. Caragiale, «O f@clie de Pa}te», ^nt$lnim o m@iestrit@ grada]ie psihologic-naturalist@ ^n individualizarea protagonistului, Leiba Zibal, de la inchietudine, la cruzime diabolic@ }i, apoi, la demen]@. %n balada «Pe-o Gur@ de Rai», se ^nt$lne}te o grada]ie misteric@ / ini]iatic@, ^n testamentul protagonistului mioritic, rezultat@ din dispunerea fluierelor }i suger$nd „cei trei pa}i fundamentali“, cele trei „trepte“ ale trupului (de Sol / Mesager Celest, din andreonul zalmoxian) c@tre nefiin]area din [ara-f@r@-Dor: Iar la cap s@-mi pui / Fluiera} de fag, / Mult zice cu drag; / Fluiera} de os, / Mult zice duios; / Fluiera} de soc, / Mult zice cu foc !
 Grotesc

(cf. fr. grotesque „capricios, ridicol“, „de grot@ / pe}ter@“)

Grotescul este o categorie estetic@ desemn$nd starea, ecua]ia paradoxist@ a umanului ce are proprietatea de a releva / revela, de dincolo de „înveli}ul“ hidos, monstruos, caricatural, fantastic-derizoriu, primitiv-absurd, un imprevizibil s$mbure / nucleu de frumos, de sublim, de noble]e etc.

Privind evolu]ia semantismului acestui concept, Dic]ionarul de termeni literari (prin Al. S@ndulescu) subliniaz@ c@ «la origine, grotescul a desemnat ornamentele descoperite ^n secolele al XV-lea }i al XVI-lea, ^n urma s@p@turilor arheologice, ^n grote; aceste ornamente constau ^n arabescuri, ^n subiecte fantastice }i ciudate, pictate sau sculptate ^n st$nc@; mai t$rziu, termenul }i-a fixat ^n mod exclusiv sensul de fantastic }i, ^n acela}i timp, caricatural; ridicol prin ur$]enie (deformare fizic@), f@r@ a fi neap@rat }i bizar, grotescul este unul din aspectele comicului, care izvor@}te din contrastul dintre m@re]ia reprezent@rii obiective a unui personaj }i spiritul parodic sau satiric ^n care scriitorul ^l trateaz@, ori ^n care rezolv@ ^n chip nea}teptat o situa]ie serioas@ (ex. episodul demiterii lui Don Quijote din func]ia de guvernator al imaginarei insule oferite de duce); grotescul pune ^n eviden]@ incoeren]ele, vicisitudinile realit@]ii, opun$nd, ^n forme compozite, regularit@]i clasice, „aticiste“, iregularitatea manierist@, „asianic@“.» (DTL, 196).

 Haigon

(„cuv$ntul spiritului haiku“)

Haigonul, în accep]iunea esteticienilor niponi, pare a intra în sinonimie cu ceea ce esteticienii europeni în]eleg prin „estetica grotescului / ur$tului“, desemn$nd „o clas@ de cuvinte nepoetice“, sortite rafin@rii / „sublim@rii“ în micropoeme de tip kaiku }i senru.
 Hai-i

(nipon. hai-i, „spirit“)

Hai-i este categoria estetico-literar@ nipon@ prin care este desemnat „spiritul micropoemului haiku“ drept capacitate de „surprindere-blitz“ a eternit@]ii de-o clip@ din obiectele din mediul înconjur@tor.

Valoarea estetico-literar@ a unui haiku pare a fi – dup@ unii esteticieni – direct-propor]ional@ cu „cantitatea“ de hai-i, cu „substan]a-mister“ ce se cuprinde ^n poemul tristihuit. Florin Vasiliu }i Camelia Ba}ta, abord$nd valorile estetico-lirico-nipone, consider@ c@ hai-i ^nseamn@ nu numai «acea calitate special@ care confer@ tristihului caracteristica de haiku }i care ^l deosebe}te de orice alt tristih cu preten]ie de haiku», ci }i «surprinderea ^n fenomenalitatea lumii a unui moment dinamic – bi – care are capacitatea de a stimula spiritul poetului ^n procesul cognitiv-creativ, care s@-l conduc@ la o descriere obiectiv@, lipsit@ de nota sa proprie, subiectiv@» (VBPoe, 22); cei doi niponologi ne ^ncredin]eaz@ c@ «distinc]ia dintre lipsa hai-i-ului }i prezen]a sa se poate face prin dou@ exemple; astfel expresia: Soarele-n amurg pe flori de vi}in pune lic@ru-i fugar nu con]ine hai-i }i de aceea nu poate fi considerat haiku, dar nu ^mpiedec@ s@ fie continuat ^ntr-o strof@ tanka; ^n schimb, expresia: Malul lacului / senin }i limpede / cu ap@ autumnal@ este slab ^n hai-i.» (ibid.). Numai c@ }i ^n micropoemul-tanka (infra), dai tot de un soi de respira]ie-hai-i, mai mare, e drept, cu 14 silabe dec$t cea din micropoemul-haiku.

 Haijin
Prin termenul haijin este desemnat un autor nipon de micropoeme kaiku }i haikai.
 Haikai
Prin haikai este desemnat – în perimetrul liricii nipone – un poem comic din tipologia tanka, sau renga / renka.

Speciali}tii ne ^ncredin]eaz@ c@ exist@ dou@ tipuri de poeme-hhaikai; «primul este un poem tanka ^nt$lnit pentru prima oar@ ^n antologia imperial@ Kokinshu (905), sub forma de poeme haikaika, sau haikai no uta, respectiv poeme comice; al doilea tip este haikai no renga, care are dou@ semnifica]ii: prima, aceea de poem legat, dat de cuv$ntul renga, }i a doua de poem comic, dat de cuv$ntul haikai; prin desprinderea hokku-lui din structura poemului haikai no renga, Yamazaki Sõkan va crea poemul independent care se va numi haiku.» (VBPoe, 23).

 Haiku
Haiku este forma fix@ de poezie, de sorginte nipon@, format@ din trei stihuri, însum$nd 17 silabe, dispuse dup@ „schema sacrei m@suri“: 5–7–5.

Haiku are ca „p@rinte“ pe Matsuo Bashõ (1644 – 1694), supranumit de niponi }i „sf$ntul haiku-ului“. Se spune c@ «haiku-ul deriv@ din prima strof@ a poemului tanrenga, denumit@ hokku, }i devine poem independent, con]in$nd 17 silabe; ^n literatura japonez@ haiku-ul se scrie liniar, asemeni poemului ^ntr-un vers pillatian, pe vertical@ sau orizontal, dar av$nd trei secven]e, fiecare cu 5–7–5 onji (on = sunet, ji = liter@), adic@ simbolul sunetului, de fapt sunete, cu sens aproximativ de silab@, pentru european.» (VBPoe, 23 sq.). Primul celebru micropoem-haiku a fost scris de Matsuo Bashõ ^n anul 1692: De ramul uscat / se prind ghearele de corb. / Amurg de toamn@. Estetica micropoemului-haiku ^}i relev@ legi de la Matsuo Bashõ: (1) natura este „sursa principal@ a temelor micropoemului-kaiku; (2) eul poetic }i mediul ^nconjur@tor fuzioneaz@ ^n haiku gra]ie calit@]ii shintõiste a ens-ului; (3) tema haiku-ului se relev@ ^n tiparul micropoemului prin kigo (infra) }i prin sacra-treime-stihuitoare (unde ? – ce ? – c$nd ?) a regulii de fier:5–7–5, plus kireji (infra). Aceast@ form@ fix@ de poezie nipon@ s-a europenizat, ^nregistr$nd o dezvoltare f@r@ precedent }i ^n poezia rom$n@ din a doua jum@tate a secolului al XX-lea; spicuim c$teva micropoeme-haiku dintr-o „antologie aniversar@“, Luna în ]@nd@ri, ^ntocmit@ de }eful {colii de Haiku din Bucure}ti, Florin Vasiliu }i de Mioara Gheorghe, ^n anul 2000: M@ reazem de g$nd / cum de lumin@ toamna – / ca de un leu alb (Titus Andronic – Ltan, 5); Z$mbetul orbului – / în cutia cu monede / c$teva frunze (Valentin Busuioc – Ltan, 8); De ziua muncii – / la soare usc$ndu-se / pielea unui cal ({erban Codrin – Ltan, 13); Cad flori de cire} – / un haiku în tiraje / de s@rb@toare (Eugen Evu – Ltan, 22); Pe gardul putred / o p@l@rie veche – / paznic la vr@bii (Mioara Gheorghe – Ltan, 25); Aprig@ ploaie: / între fulger }i tunet / ultimul s@rut (Vasile Moldovan – Ltan, 35); {i p@s@ri ]ip$nd. / C$nd vor }ti s@ c$nte / voi fi departe (Aurel R@u – Ltan, 50); Nu m@ pot bucura / de privighetoare: / toamna-mi bate-n geam... (Ion Pachia Tatomirescu – Ltan, 59); Azi diminea]@ / cu prim@vara în c$rc@, / o buburuz@ (Florin Vasiliu – Ltan, 64) etc.

 Hexametru

(cf. fr. hexamètre)

Prin hexametru, sau hexapodic, este desemnat versul (dactilic de obicei) alc@tuit din „}ase picioare“.

Hexametrul este considerat „versul clasic al epopeii“.

 Hinduism

(cf. fr. hindouisme)

Prin hinduism este desemnat@ religia cu aria cea mai întins@ din India, format@ „postvedic“, în primele secole ale erei noastre, printr-o sintez@ de brahmanism }i de budism, promov$nd: (1) spiritul universal (Brahman) }i spiritul individual (Atman) cu ]int@ în progres uman, prin transmigra]ia sufletelor (samsara), prin respectarea datoriei (dharma), înc$t fiecare Atman s@ se elibereze spre a se contopi cu Brahman; (2) triada suprem@ (Trimurti): Brahma – Vishnu – Shiva, potrivit c@reia Brahma, creatorul universului, s-a retras dup@ des@v$r}irea Crea]iei }i nu mai poate fi venerat dec$t ca Marele St@mo} (Pitamaha); (3) fuziunea ens-ului uman cu Divinitatea are loc pe calea karma (ac]iunea / ritualurile), pe calea bhakti (iubire de divinitate) }i pe calea jnana (medita]ia / cunoa}terea) etc. (cf. ECDrel, 169 sqq. / KD, 270 sq.).
 Hiperbol@

(cf. fr. hyperbole)

Prin hiperbol@ este desemnat@ figura de stil ce const@ într-o exagerare în sensul m@ririi („macrocosmiz@rii“), ori al mic}or@rii („microcosmiz@rii“) „dimensiunilor“ / „tr@s@turilor“ unei fiin]e, ale unui lucru, ale unui fenomen etc., spre a poten]a întru catharsis mesajul.

%n sensul „macrocosmiz@rii“ dimensiunilor protagonistului din balada Pa}a Hassan de G. Co}buc, semnal@m o memorabil@ hiperbol@ spa]ial-sinestezic@, la care contribuie at$t ritmul amfibrahic, suger$nd „galopul“, c$t }i alitera]ia (constituinsu-se din repeti]ia sonantelor lichid@ }i vibrant@, -l- / -r-, ori a consoanei constrictiv-dentale, z-, ^n fa]a vocalelor -a- / -u-, sau chiasmarea: -ur–ru- etc.: «za